Spiridușii anului 2014

Refuz să fac bilanțul acestui an. Știu că undeva, la capătul lui voi regăsi niște plusuri. Mai știu că e primul Crăciun când am mers după cadouri fără să mai caut ceva pentru bunicul meu, și de atunci am un nod mare în stomac. Cumva, pierderea lui, drumul îngrozitor de greu pe care l-am parcurs până la acel moment, toate nopțile albe ale mamei sau ale mele, și spatele din ce în ce mai aplecat al bunicii și-au lăsat urmele peste fiecare dintre membrii familiei mele, și peste mine.

 A fost un an greu de gestionat. Pentru mine, pentru oamenii din jurul meu. Un an cu provocări. Un an când am învățat că trebuie să accept că nu pot controla gândurile, faptele sau stare-de-bine a celor de lângă mine, și uneori nici chiar pe a mea. Am plecat, am revenit, am părăsit, am re-descoperit prieteni. Am încercat să fiu un Om mai bun, dincolo de tot griul care a părut că a planat deasupra anului.

Mai știu că zâmbetele de anul acesta nu ar fi fost posibile fără niște spiriduși simpatici, care mi-au adus bucăți de lumină și zâmbete și cele mai frumoase cadouri. Cele pe care nu le așteptam. Bilanțul anului meu e despre ei.

Make. Raluca. Amalia. Cătă. Ei sunt cei patru spiriduși care sunt în viața mea de niște ani. Cei mai vechi fiind de zece plus. Anul acesta, au fost responsabili cu răspunsul la telefon la ore indecente, scosul din casă atunci când eu aveam tendința să mă închid între pereți, seri albe de povești fără scop precis. Au făcut asta cu răbdare, fără să judece alegerile proaste, cu o mână întinsă. Mulțumesc!

Doru. Vali. Ionuț. Ruxi. Ei sunt spiridușii responsabili cu lecțiile de cățărat. Tot de la ei am învățat că e o energie specială care ne-a adus pe toți în jurul panoului și chiar dacă la final de an ne-am văzut din ce în ce mai rar (din cauza spatelui meu cu personalitate) sunt oamenii care mereu mă primesc cu zâmbetul pe buze atunci când revin. Iar Doru este spiridușul care m-a învățat să am mai multă încredere în corpul meu, să nu las pauzele să o ia înaintea progreselor, să îmi setez mintea spre a ajunge acolo unde e capătul panoului. Lecțiile de cățărat au fost una dintre sursele preferate de evadare, si am învățat de-a lungul lor cum să mă concentrez mai mult pe atingerea unor scopuri, fără a lua în calcul factorii externi. Pentru anul viitor, spiridușii or să mă învețe să mă lupt cu stânca (chiar dacă ei nu știu încă asta ). Mulțumesc!

Oana. Spiridușul tiz cu drumuri peste mări și țări și cea mai caldă îmbrățișare. Responsabilă pentru săptămâna daneză, condus pe coasta mării, văzut locul unde se întâlnesc mările, găsit inima de piatră pe plajă. A fost o săptămână de liniște-liniște, în mijlocul unei agitații pe care o presimțeam amândouă. Ne-am căutat printre povești, am regăsit punctele comune, am știut că indiferent de drumurile noastre vom găsi partea de liniște la final de drum. Spiridușul meu cu zâmbet larg, îți mulțumesc!

Cristina. Spiridușul regăsit în acest an și care pleacă în Elveția peste doar câteva zile. Responsabilă cu mobilizatul meu în a merge la sală, atunci când îmi găseam scuze, cu serile de mers pe jos la aproape-miez-de-noapte, și cu o tonă de răbdare în a asculta toate dramele mele existențiale. Mulțumesc, spiriduș creț!

Spiridușii buni care m-au ajutat și anul acesta să ajung la Alba Iulia, o dată în mai (când simțeam nevoia să fug) și o dată în toamnă (când simțeam nevoia să îmi regăsesc dragul de scris). Spiridușul-mamă care are grijă ca, indiferent cât de obosită aș fi, să îmi facă ciorbă când merg pe acasă. Spiridușul neașteptat, care mi-a făcut primul cadou de Crăciun. Cadou pe care o să-l împart cu voi de prin martie, căci același spiriduș s-a oferit să mă ajute în lupta cu tehnica. Spiridușul simpatic care din când în când îmi trimite un mesaj care să mă facă să zâmbesc. Spiriduș – Denisa din cauza căreia am tot ieșit din casă în vară și care mi-a adus aminte ce bine e să dansezi și să râzi, cu gândul departe de tot și toate, și din cauza căreia am (re)găsit alți purtători de zâmbete în preajma mea.  Spiridușul cu mesaje simpatice, atunci când e prea liniște. Spiridușul cu îmbrățișări care vindecă. Spiridușul care mă bate la cap să scriu. Spiridușul care m-a ajutat în schimbarea jobului. Vă mulțumesc!

Dacă la finalul anului am crescut un pic e pentru că toți acești oameni au crezut un pic în mine și mi-au dat încredere în magie, în frumos, în zâmbete. Sunt bucățile mele de suflet, pentru că sunt parte din acei oameni frumoși care știu să dăruiască doar de dragul gestului, nu pentru că așteaptă ceva în schimb. Și sunt cei din cauza cărora am încercat să fiu spiriduș, la rândul meu (și poate așa, un om mai bun). Pentru că există o lege a compensației, și toate darurile frumoase pe care mi le-au făcut trebuie să se răsfrângă mai departe.

Zilele astea vă doresc să fiți spiridușul unui om de lângă voi. Cu inima deschisă și fără așteptări. Doar cu zâmbet. Și dacă aveți spiridușii voștri, nu uitați să le mulțumiți și să dați mai departe darurile lor.

Să fiți senini și cuminți!

Moment muzical. Fuga de acasă.

Totul începe cu o răceală rebelă, care pare lipită de tine. Atât de bine lipită că nu îți vine să mai faci nimic altceva în afară de a sta în pat, mâncând supă de pui (la plic, că nu ești în stare să o gătești) și așteptând ziua când mușchii tăi nu o să mai fie un fel de piftie dureroasă întinsă pe oase.

La ea se adaugă un telefon. Din acela care îți aduce aminte că sunt prietenii menite să treacă peste timp, pauze, liniști nefondate.

La final de tot, vine dorul de ducă. Oriunde, dar să nu fie tot acasă. Și dacă se poate să fie undeva cu mâncare bună.

Așa că într-o vineri ploioasă îți iei temerile, răceala, prietenia și zâmbetul cu tine și fugi la Lehliu. Da, exact acolo, pe drumul spre mare la dreapta. Și apoi, în intersecție, la stânga (adică nu spre Călărași, prietenii rătăciți în drum știu de ce 🙂 ). Intri în Lehliu Gară, treci de calea ferată, imediat pe dreapta e destinația. Se numește La Partid. Loc descoperit via colegul Make și care mi-a devenit tare drag în timp, chiar și dacă de la distanță – că nu ajung pe acolo pe cât de des și-ar dori papilele mele gustative și unde se desfășoară un adevărat fenomen de dezvoltare social-culturală (citiți aici ce și cum).

Cârciumă simpatică, cu mâncare bună de tot, și cu Emil – omul cu zâmbetele și ideile crețe – te așteaptă zâmbind. Și cu mâncare bună (da, am mai spus asta o dată, dar… 😀 ). Printre ideile crețe ale lui Emil (pentru cei ajunși mai târziu pe aici, această tipologie de idei e una care se referă la acele sclipiri ale unui om care vrea să facă ceva bun și frumos pentru cei din jurul lui, chiar dacă pe căi nu tocmai clasice) se numără serile de muzică (că-i folk, că-i rock) de La Partid. Ce face el acolo nu-i ușor, ce-i frumos de tot e că de fiecare dată când am ajuns la un asemenea eveniment, locul era plin-plin, oameni deschiși și bucuroși, te parcă te umpleai de energie numai din zâmbetele lor.

Momentul muzical din experiența cu fuga de acasă s-a nimerit (deloc întâmplător) să fie seara când scena a aparținut celor de la FolkFrate (adicătelea Mysha, Jonnie, Teddy si Elena). Pentru că unele fugi de acasă nu au nevoie numai de mașină și drumuri lungi, ci doar de amintiri și de gânduri puse la păstrare.

Fuga de acasă cu FolkFrate înseamnă să te întorci la un acasă dezordonat, plin de cutii cu amintiri prin care se ascund niște iubiri, niște prietenii, niște ruperi de oameni, niște bucăți din tine, cel de acum o vreme și cel de azi. E un pic de regăsire și de joacă de-a timpul, pentru că prin fuga acesta redevii un pic de atunci, un pic de fără griji, un pic de copil.

Și cum locul era prietenos și cald și oamenii voioși, experimentul a fost unul reușit. Doar răceala a rămas încăpățânată, la locul ei, dar parcă un pic mai calmă după sesiunea de dans și voie-bună.

Fuga mea de acasă înseamnă niște prietenii legate de timp. Niște povești de dragoste (ale mele, ale altora) descrise pe niște piese cu dublu sens. Niște seri când în cămin era prea frig, când ai fugit de la job și ai ajuns la cârciumă la costum, când e nevoie să fugi de prezent spre ieri, dar fără regrete, ci doar cu emoție. Cea de care ai uitat uneori alergând bezmetic dintr-un colț în altul de viață-de-om-mare.

Și când Vijelia și-a spus cuvântul printre genele tale, când ai căutat-o pe Cristina prin tot Bucureștiul, și când la Jocul de Poker nu câștigă nici el, nici ea…te întorci acasă. Cu zâmbetul pe buze și fredonând obsesiv Mai stai, mai stai, mai stai, dimineața mea de mai, fără să-ți mai pese că e octombrie, și e frig, și afară încep să rămână copacii fără de frunze.

PS: pentru amatorii de fugit de acasă muzical, pe cei de la FolkFrate îi găsiți miercurea în IronCity – București. Din când în când, mă găsiți și pe mine 🙂

Și niște imagini să vă conving că a fost mișto.

Albastru. Vineri.

ar trebui decretat ca toate zilele de vineri să aibă culoare de albastru senin.  oamenii ar zâmbi un strop mai decent cu gândul la o altă zi de aceeași culoare.

azi pielea mea s-a închis cu o nuanță. telefonul a tăcut. am mâncat chiar și cartofi prăjiţi, ca un fel de răsfăț aparte. dacă bei un frappe bun si închizi ochii, albastru senin te duce până în Grecia, ce dacă doar în gand.

azi am simțit că e vară și m-am bucurat de ea ca de o vata de zahăr roz. am râs, ne-am dat pe topogane, ne-am bătut cu apă, cu sentimentul unei vacanțe din cele de la școală .

poate de-aia a trecut timpul de parcă nici n-ar fi fost. l-am condensat într-o capsulă albastru deschis, să ne aducă aminte că zilele bune nu sunt neapărat cele cu zeci de planuri, ci doar cele în care te bucuri de prezent.

(n-am făcut ceva super-deosebit azi, doar o zi de concediu pentru mine si piscină. doar ca pentru mine a echivalat cu prima pauză de joacă de la alba-jazz încoace. si le mulțumesc fetelor ca s-au organizat si mai ales ca nu m-au lăsat să spun Nu. mai facem, da? )

ps: scris de pe telefon, că laptopul e confiscat de frate-miu. asta ca să îmi fie iertate greșelile de scris 🙂

Weekend cu albastru va doresc. Chiar dacă acum plouă.

 

 

 

 

10 gânduri bune

Sunt zile în care ordinea gândurilor ține de un haos care nu depinde de tine. Zile în care timpul ți se scurge printre degete, în care durerile de cap (metaforice ori ba) te lovesc încât preferi să închizi lumina, ochii, și cuvintele în tine. Zile în care nu-ți vine să te dai jos din pat pentru că pur  și simplu ai vrea să mai visezi puțin. Zile în care te doare gândul celui de lângă tine, în care îți privești neputința de a face ceva ca pe un fapt și în care sapi după o bucată de zâmbet pe care să o împarți. Cineva te-a învățat asta cu mult timp în urmă.

La mine, cam așa s-a învârtit toată săptămâna. Așa că, pentru a nu ajunge să-mi urlu frustrările la toate colțurile de stradă și aducându-mi aminte că am păstrat blogul tocmai pentru poveștile frumoase pe care le găsesc în jurul meu, pentru că știu și singură că există dureri mai mari și hăuri mai adânci, azi am făcut un exercițiu în metrou. Să îmi aduc aminte cel puțin 10 întâlniri / momente / oameni din ultimele trei luni. Le-am notat în telefon, acum le scriu aici, ca amintire. Cine știe când mai am nevoie să-mi încarc bateriile?

1) Bianca, paste, vin roze, Pardon Cafe, Festivalul de la Sibiu. Au venit la pachet sau s-au atras unele pe altele, nu mai știu exact cum, dar a fost una din acele seri în care timpul zboară fără a regreta asta

2) Bună dimineața la Vadu.

3) Plimbare cu a mea Cristina prin Herăstrău, cu povești despre Elveția, ghețari și alegeri.

4) Revederea cu Teo. În aceeași zi cu petrecerea de plecare a Oanei. Și o întâlnirea-coincidență (cu toate că nu cred în coincidențe), în aceeași seară.

5) Focul de tabără de la Albac, cu noi sărind pe toate piesele nu foarte inspirat interpretate de cei de pe scenă, sperând doar să ne încălzim un pic

6) Dimineața în hamac, cu o carte din tărâmuri departe și cafea aburindă, în timp ce lumea se trezește în jurul tău.

7) Momentul când am condus un drum lung, cu o mașină pe care nu o cunoșteam prea bine și cu cineva care suferă de rău de mașină în dreapta. Și cel în care mi-a spus că nu i s-a făcut rău și că a fost bine.

8) Cafeaua pe balconul de la Bran. Cel care dă spre creasta Pietrei Craiului și de unde – în fiecare dimineață – se porneau cele mai frumoase amintiri, cele mai nebunești gânduri, cele mai liniștite mesaje

9) Concertul Byron din grădină

10) O petrecere-surpriză cu tort făcut de subsemnata și o groază de oameni aduși la un loc de o fată cu părul roșu și voce de milioane.

Și amintirile curgeau și aș fi putut să mai scriu, și oamenii ăștia frumoși din viața mea mi-au adus aminte că în loc să mă plâng, mai bine aș spune Mulțumesc. Rezultatul e că am ajuns zâmbind la birou.

Tu când ai căutat ultima oară un motiv să zâmbești atunci când părea totul gri în jurul tău?

Cumva, căutarea de gânduri bune merge cu piesa asta.

Acele plecări

În săptămâna ce vine, pleacă niște avioane, purtând în ele visele unor oameni dragi. Nu sunt primele. Nici ultimele. Astăzi e despre ei, călători ai vieții mele. Și a altora.

Unii din ei nu sunt la început de drum. E doar plecarea spre casa lor de departe, acolo unde își caută drumul pe care aici nici măcar nu aveau curajul să îl viseze. Nu le e ușor niciodată să plece, mai ales după supra-doze succesive de prieteni și familie. Spre lumea care e încă nouă, spre vieți în doi care nu sunt neapărat cele care să te ajute, spre comunicarea într-o limbă în care încă nu poți să-ți spui fericirea sau tristețea. Oameni care nu regretă alegerea făcută, ci doar unii din pașii ce au părut firești după ce au plecat. Un job, o căsnicie, un oraș în loc de altul. Dar care privesc drumul cu avionul nu ca pe un chin, ci ca un nou salt spre a urma un vis. Chiar dacă visul din ziua plecării nu mai e același cu cel de azi. Oameni care se văd cu tine, printre rarele aterizări, pentru o oră sau două, dar a căror îmbrățișare are în ea forța de a rupe distanțele și cuvintele ne-spuse (dar bănuite) la miez de noapte pe Facebook sau Skype. Oameni pe care îi admir pentru că au crescut, pentru că își păstrează inocența și naivitatea în a căuta acel ceva care să le aducă liniștea, dar au învățat să fie maturi într-o lume în care nu ai mereu un umăr la îndemână să ți se aplece pe post de sprijin.

Unii pleacă fără a căuta ceva anume. Ci doar pentru că simt că e momentul să facă asta. Ca un fel de explozie a unei stări ce te vânează de ceva vreme. Râdeam la un moment dat, când o dragă tiză de-a mea, m-a sunat acum ceva vreme cu intenția de a stabili o întâlnire. Ne vedeam destul de rar (cu toate că – în meandrele Bucureștiului – o stație distanță de metrou înseamnă că suntem aproape vecine), dar am știut că îmi va spune că pleacă. De parcă în timpul de la ultima întâlnire până la prezent, lucrurile ar fi evoluat firesc. Un om care o ia de la 0, pleacă la studii fără a fi terminat facultatea acum un an, ci acum ceva mai mulți, și care se caută. Și a decis că poate se va găsi într-o altă țară. Oameni pe care îi admir pentru curajul de a renunța la stabilitatea călduță  din jurul lor. Sau care, tocmai pentru că ideea unei plafonări în asemenea stări îi face să plece. Oameni de care o să îmi fie dor, dar pe care știu că îi voi revedea cu zâmbetul pe buze, de parcă timpul sau distanțele nu contează. Oameni pe care, dincolo de faptul că îmi sunt prieteni și dragi, îi invidiez uneori. Pentru că îți trebuie un dram de curaj să o iei de la 0 atunci când toată lumea îți spune că e cazul să te liniștești. Dar de la care pot învăța și care vor găsi mereu loc în inima mea.

Sunt acele plecări…Care nu îți lasă inima goală și lacrimile aruncate în van. Care nu te dor mai mult de o clipire de gene, ci te fac să zâmbești. În care tu ești cel care rămâne, dar fără a simți că ai fost aruncat într-un colț uitat de lume. Din care se aleg cele mai frumoase prietenii și cele mai aproape revederi. Din alea reale, palpabile și care pot transmite prin energia lor, în cinci minute, mai mult decât ani de întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare.

Și în toate avioanele astea care pleacă am trimis o bucată din zâmbetul meu, din poveștile împărțite, din diminețile înconjurate de cafea sau serile cu plimbări fără scop precis.

Dragilor, vă mulțumesc! Pentru revederi, pentru curaj, pentru prietenia voastră necondiționată de distanțe.

Și să vă fie zborul lin și visele mereu aproape!