Acele plecări

În săptămâna ce vine, pleacă niște avioane, purtând în ele visele unor oameni dragi. Nu sunt primele. Nici ultimele. Astăzi e despre ei, călători ai vieții mele. Și a altora.

Unii din ei nu sunt la început de drum. E doar plecarea spre casa lor de departe, acolo unde își caută drumul pe care aici nici măcar nu aveau curajul să îl viseze. Nu le e ușor niciodată să plece, mai ales după supra-doze succesive de prieteni și familie. Spre lumea care e încă nouă, spre vieți în doi care nu sunt neapărat cele care să te ajute, spre comunicarea într-o limbă în care încă nu poți să-ți spui fericirea sau tristețea. Oameni care nu regretă alegerea făcută, ci doar unii din pașii ce au părut firești după ce au plecat. Un job, o căsnicie, un oraș în loc de altul. Dar care privesc drumul cu avionul nu ca pe un chin, ci ca un nou salt spre a urma un vis. Chiar dacă visul din ziua plecării nu mai e același cu cel de azi. Oameni care se văd cu tine, printre rarele aterizări, pentru o oră sau două, dar a căror îmbrățișare are în ea forța de a rupe distanțele și cuvintele ne-spuse (dar bănuite) la miez de noapte pe Facebook sau Skype. Oameni pe care îi admir pentru că au crescut, pentru că își păstrează inocența și naivitatea în a căuta acel ceva care să le aducă liniștea, dar au învățat să fie maturi într-o lume în care nu ai mereu un umăr la îndemână să ți se aplece pe post de sprijin.

Unii pleacă fără a căuta ceva anume. Ci doar pentru că simt că e momentul să facă asta. Ca un fel de explozie a unei stări ce te vânează de ceva vreme. Râdeam la un moment dat, când o dragă tiză de-a mea, m-a sunat acum ceva vreme cu intenția de a stabili o întâlnire. Ne vedeam destul de rar (cu toate că – în meandrele Bucureștiului – o stație distanță de metrou înseamnă că suntem aproape vecine), dar am știut că îmi va spune că pleacă. De parcă în timpul de la ultima întâlnire până la prezent, lucrurile ar fi evoluat firesc. Un om care o ia de la 0, pleacă la studii fără a fi terminat facultatea acum un an, ci acum ceva mai mulți, și care se caută. Și a decis că poate se va găsi într-o altă țară. Oameni pe care îi admir pentru curajul de a renunța la stabilitatea călduță  din jurul lor. Sau care, tocmai pentru că ideea unei plafonări în asemenea stări îi face să plece. Oameni de care o să îmi fie dor, dar pe care știu că îi voi revedea cu zâmbetul pe buze, de parcă timpul sau distanțele nu contează. Oameni pe care, dincolo de faptul că îmi sunt prieteni și dragi, îi invidiez uneori. Pentru că îți trebuie un dram de curaj să o iei de la 0 atunci când toată lumea îți spune că e cazul să te liniștești. Dar de la care pot învăța și care vor găsi mereu loc în inima mea.

Sunt acele plecări…Care nu îți lasă inima goală și lacrimile aruncate în van. Care nu te dor mai mult de o clipire de gene, ci te fac să zâmbești. În care tu ești cel care rămâne, dar fără a simți că ai fost aruncat într-un colț uitat de lume. Din care se aleg cele mai frumoase prietenii și cele mai aproape revederi. Din alea reale, palpabile și care pot transmite prin energia lor, în cinci minute, mai mult decât ani de întâlniri mai mult sau mai puțin întâmplătoare.

Și în toate avioanele astea care pleacă am trimis o bucată din zâmbetul meu, din poveștile împărțite, din diminețile înconjurate de cafea sau serile cu plimbări fără scop precis.

Dragilor, vă mulțumesc! Pentru revederi, pentru curaj, pentru prietenia voastră necondiționată de distanțe.

Și să vă fie zborul lin și visele mereu aproape!

Picture 066

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s