Echivoc – recomandare despre, din și cu teatru

Final de piesa si povesti cu publicul

Final de piesa si povesti cu publicul

Drumul din București în Giurgiu nu e lung. Cam o oră și un pic, dacă pleci la ore de vârf, cum am făcut noi. Teatrul e în centru. Dacă te rătăcești cel mai probabil oamenii nu vor putea să-ți spună unde e. Dar în cele din urmă îl găsești. Biletul e la preț de o cafea în Centru Vechi. Doar că în schimbul lui primești ceva mai mult. Sala are nume de crâșmă veche – Cafeneaua Actorilor . Mese, scaune, tot tacâmul. Scena e dezgolită, așa că preț de câteva clipe aproape te întrebi unde e decorul.

Pe scurt, am ajuns la o piesă despre care nu știam nimic. În afară că se numește Echivoc și e făcută după un text de Dumitru Solomon. Nu am fost avertizată că voi participa, de fapt, într-o piesă în care actorii joacă actori, în care măștile cad, în care până la urmă fiecare dintre cei prezenți se putea regăsi, pentru ca mai apoi să uite și să creadă că totul a fost o joacă.

Blonda. Pe numele ei de actriță Giulia Ionescu. Înaltă, subțire, cu ochelari pe vârful nasului. Dirijor de spectacol. Se bâlbâie, pare că vorbește cu spectatorii, nu prea ești decis dacă să o iei în serios sau nu, încă nu te-ai hotărât dacă a început piesa. Începi să te întrebi în ce spectacol ai nimerit. Oricum, râzi. Că e simpatică și prostuță. Sau cel puțin ăsta e rolul pe care îl joacă. E și extrem de agitată pe alocuri, vrea neapărat ca piesa să se desfășoare după un text prestabilit. În fiecare moment în care lucrurile par să se așeze în altă direcție ea e cea care dă semnul final. O luăm de la capăt. De fiecare dată, capătul e din perspectiva altcuiva. Prin prezența ei destul de sporadică în spectacol, devine cheie în acesta, purtând cu ea toate frustrările, întrebările și neînțelegerile. Ale celorlalte personaje și ale publicului.

El. Pe numele lui de actor Cristi Gheorghe (scurtă paranteză: e al treilea spectacol în care îl văd pe Cristi, în ultimul an și un pic și așa îmi place că este un actor care încă își caută rolurile, care crește o dată cu ele, care poartă cu fiecare nou personaj ceva din greutatea celor de dinainte). În piesă Cristi este Autorul. Atunci când vrea. Din când în când este Actorul care trebuie să joace Autorul și atunci ies scântei. Este Actorul plictisit să dea replici monotone, Actorul care e singur, Actorul care își caută înțelegerea de Om în ochii Publicului, doar că atunci este văzut, în mod evident…tot ca un Actor. De Cristi, în piesa asta, îți e pe rând milă, te face să râzi, te enervează (că-i ironic și cinic și poartă tricou cu Hamlet is dead), te pune un pic pe gânduri (mai ales atunci când se plimbă prin public și pune întrebări).

Ea. Pe numele ei de actriță Raluca Botez. În piesă, Raluca este Femeia. Cea care vrea să impresioneze Autorul. Sau Actorul, după caz. E nebună și efervescentă când intră în sală, în pași de dans. E plină de tupeu atunci când se apropie de El. E joaca-de-a-actrița atunci când recită Shakespeare. E imagine de durere atunci când recunoaște singurătatea. E naivă și frumoasă și poartă cu ea o inocență ce pare că o ține departe de fiecare, chiar dacă joacă mai mult printre public, decât pe scenă. Uneori, e aproape enervant de sinceră. La urma urmei, dramele unui actor sunt să și le poarte cu el, nu să le spună publicului, nu-i așa? În finalul piesei, Actrița se dezbracă de toate măștile și își asumă vulnerabilitatea. Iar lacrimile ei, atunci când își poartă mesajul dintre scenă spre capătul sălii au sensul regăsirii. Sau a frustrării de a căuta mereu. Cine pe cine joacă și de ce?

Trei oameni (plus cel de-al patrulea, în persoana Amaliei Olaru, regizorul piesei) care au sudat un fel de relație aparte în repetițiile lor departe de orașul agitat, în piesa acesta care e aparent fără temă, dar care – la final – e o piesă cu actori despre actori. Un fel de exercițiu de sinceritate, cu pretext de joacă, într-un spațiu formal. Am râs mult la piesa asta. Pentru că e extrem de vie. Pentru că fiecare din cei patru are un dram de nebunie. Am râs cinic, ironic, am râs de ei, sau de replicile lor ce păreau din filme. Și am trăit cu ei fiecare moment. Mi-a fost milă de ei, îmi venea să îi iau de mână și să îi liniștesc, să le spun că e bine și frumos ce se întâmplă.

Final. Patru oameni stau pe scenă și te privesc. Au în ochi sclipirea omului fericit că și-a mai văzut un proiect muncit dus la capăt și emoția artistului ce așteaptă un semn de validare. Trei actori, un regizor. Stau de vorbă cu publicul. Cel care a fost pus în fața unui spectacol jucat printre ei, în care au fost luați la întrebări (de către actori), în care s-au pus întrebări. Care e tema? E un spectacol în care poți să-ți găsești tu singur tema. Pentru că sunt sigură că un actor care a văzut piesa a receptat-o total diferit de mine, cea aterizată din corporație pe scaunul de spectator. Ceea ce știu sigur e că toți au simțit ceva. Și la urma urmei, teatrul – dincolo de sutele de tratate și de articole despre formă și fond – trebuie să nu uite să fie o formă de artă care transmite emoție. Iar în funcție de ceea ce a simțit fiecare, poate găsi și interpretarea a ceea ce a văzut. E cam atât de simplu.

Concluzie. Echivoc e o piesă ca o joacă, chiar dacă aparent este o joacă totală. Se dau jos măști, se etalează vulnerabilități, se iau peste picior stereotipii. N-ai cum să vezi piesa asta și să pleci așa, indiferent de la ea. Și da, mă bucur nespus că regia îi aparține unui om tare apropiat sufletului meu – tocmai pentru că știu că și pentru ea a fost o provocare. Tocmai pentru că pot măsura evoluția Amaliei, ca regizor, după gradele de emoție pe care le transmite prin povestea scenică. Echivoc e despre a reveni la întrebări simple și la abordări fără fațadă. La a trăi lucrurile așa cum apar. Cu bun și rău. Iar uneori, despre a ne asuma rolurile până la capăt.

Piesa se va mai juca la Giurgiu, puteți urmări pagina Amaliei pentru a vedea ce și când. Dacă mergeți până acolo și nu vă place piesa, promit că vă decontez banii de drum 🙂 Da, cam atât de tare mi-a plăcut 🙂

Până atunci, pe 18 octombrie, sunteți așteptați la o altă premieră, de data acesta la Teatrul Mignon. Amalia Olaru regizează Amalia respiră adânc – un spectacol , nu neapărat experimental, dar fragil , care vorbește despre om și căutările sale dinspre interior înspre lume, înspre ceilalți

Scurt moment ”În parc”

Există o parte din finalul piesei lui Radu Iacoban (el a scris-o, el a regizat-o) în care cele cincizeci de minute de râsete și exacerbări comportamentale ce dau uneori în grotesc lasă loc pentru un moment de sinceritate absolută.

Nu a regizorului, nu a actorilor de pe scenă. Spectatorul se întâlnește cu el. Cu toate relațiile disfuncționale, viața trăită din ecranul telefonului și din râsete (pre)fabricate de statusuri de Facebook.

Mi se pare o găselniță deșteaptă și bine aruncată, într-un spectacol care – altfel – e despre cupluri de atunci și de acum, povești în care atenția la detaliu mi se pare cea mai importantă componentă. Mai ales că vorbim de o piesă cu doi actori și al cărei singur obiect de decor este o bancă pe o scenă.

Momentul de care vorbesc lasă personajele mimând dialogul, hainele își pierd din strălucirea de la prima scenă și ar putea (de)personaliza orice individ din sală, iar tavanul de la Godot este acoperit de sunetele insistente a zeci de telefoane.

E una din cele mai puternice reprezentări ale alienării care ne paște cu fiecare telefon pe care îl dăm, în detrimentul unei cafele și a unei povești față în față. Și durează 30 de secunde. Fără a fi agresivă, fără a te trage de mânecă, perfect logică în comedia la care asiști.

(pe lung vă scriu despre ce e piesa și cum am receptat-o, zilele următoare, în secțiunea de Nu e folk, dar ne place de pe ForeverFolk).

„Si cu cat vei iubi mai mult, cu atat durerea pe care o vei simti va fi si mai ascutita. Mecanica inimii tale va sari in aer.”

Din cand in cand, te lovesti de ele. Coincidentele acelea. In care nu crezi, dar care iti fac zilele mai zambitoare.

Ca atunci cand, in vacanta fiind, ai timp sa vezi ceea ce ti-a trecut pe langa ochi in zilele de dinainte. Cum ar fi asta.

Întâi de toate, nu atinge acele. În al doilea rând, stăpâneşte-ţi mânia. În al treilea rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îţi va străpunge pielea, oasele ţi se vor sfărâma iar mecanica inimii tale se va strica iarăşi.

Ieri am vazut ca piesa o sa se joace la Bulandra, pe 30 aprilie. Au fost si repetitii cu public, au scris oamenii despre astea toate zilele trecute, dar nu le vazusem. Stiam doar ca eu visasem, cu cateva ore inainte sa zbor, ca o sa fie asa.

Am zambit larg de tot, la terasa cu soare din Aalborg si i-am multumit lui Chris Simion ca mi-a adus cea mai frumoasa coincidenta, cand eu sunt la sute de kilometri de casa, in una din cele zile cand iti vine sa scrii cele mai frumoase povesti in linistea unui loc cu case de pitici.

Biletele sunt aici.

Săptămâna viitoare

Blogul intră în concediu. De data asta nu medical (din fericire 🙂 ), ci de plăcere. Am negociat cu mine mai devreme dacă să iau leptoapa cu mine, am decis că mai bine nu, pentru a avea timp pe îndelete să mă bucur de locuri și oameni noi.

Nu știu însă cum se face că tocmai săptămâna viitoare se întâmplă în București niște lucruri frumoase, susținute de oameni care îmi sunt dragi tare. Vi le spun mai jos, cu rugămintea să mergeți și să îmi povestiți cum a fost. Îmi scrieți în comentarii sau ieșim la o cafea, sperând că până atunci o să fie vreme bună de stat la terasă 🙂

1) Luni se întâmplă premiera spectacolului Pelicanul. Un spectacol a cărui avanpremieră am urmărit-o cu sufletul în pumni, și de unde am rămas cu întrebarea când e prea devreme să te trezești la realitate. Un spectacol în care tragismul are doza necesară de umor și în care personajele sunt atât de legate pe scenă că ai impresia că au scris împreună povestea. 14 aprilie, ora 19:30, Teatrul Mignon. 

2) Marți, prietenul Marius Matache aniversează 10 ani de cântat. Ne știm cam de pe la jumătatea lor și dacă aveți impresia că să faci asta de atât timp e ușor…ei bine, eu vă spun că nu. Cu toate astea, atunci când vrei să crești, când lucrezi cu oameni profesioniști și ești dispus să înveți în permanență, ajungi să te maturizezi, să concretizezi proiecte, să reinventezi modul de a spune o poveste din chitară și versuri. Toate acestea sunt lucruri pe care le-am învățat de la Make. Eu îi spun La mulți ani și aici (i-am spus și pe 8 aprilie, când a fost data exactă a primului concert din Big Mamou). Povestea celor 10 ani o găsiți la el pe blog. Bonus pentru cine ajunge la concert: invitatul special al serii este Dan Byron. 15 aprilie, ora 20:30, club Puzzle

3) Joi – altă premieră, care combină cele două activități de mai sus (teatrul și muzica). Pescărușul.Ultimul Act este un spectacol de teatru-concert în regia lui Carmen Lidia Vidu, una dintre acele persoane care au adus teatrul contemporan în zona accesibilă publicului, prin spectacole multimedia. Spectacolul este inspirat de clasica piesă a lui Cehov, și este o combinație de muzică (de la operă la rock), dans contemporan și teatru, ce dorește să aducă în fața publicului o oră de iubire și emoție. Îl recomand nu numai datorită concertului, ci și pentru actorul Istvan Teglas. Și mai ales pentru muzică, interpretată de Cătălina Antal, o soprană pe care e musai să o auziți cântând. Nu numai pentru vocea ei (că doar nu degeaba e soprană 🙂 ), ci pentru că e unul din acei oameni care își pun sufletul în fiecare notă.

Când e prea devreme să te trezești la realitate?

pelicanul_afisPrea târziu e oricând. Prea devreme, însă, poate să producă fisuri interne pe care doar păcatele celorlalți le mai pot astupa, măcar temporar. Pentru că atunci când te trezești într-o realitate pe care ai avut grijă să o negi o viață, atunci trebuie să lupți nu cu celălalt, ci cu tine și cu un întreg sistem de valori construite pe o iluzie ce devin brusc nimic. Atunci ești capabil de crimă, de înșelat, de țipat.

Țipătul Gerdei (Plamena Angelova), în piesa Pelicanul, are rolul de a te lipi de scaun. E rupere a oricărui resort interior ce o ajută construiască o realitate paralelă. La fel e și întrebare obsesivă ”Cine a stins lumina?” pusă cu un zâmbet ce are în el ceva schizofrenic, în timp ce mama e (prea) aproape de soțul ei. Negare a evidențelor, în încercarea disperată de a construi o realitate simplă: mama ei a divorțat de tatăl ei pentru că acesta vroia să despartă tânărul cuplu (Gerda și Axel), tatăl a murit de apoplexie, în partajul dintre părinți Gerda rămâne cu mama, Fredrik rămâne cu tatăl. Știu că dorm. Dar nu vreau să mă trezesc. Mai lasă-mă așa.

Mamei îi e frică de întuneric. Pentru că știe că o dată ce rămâne cu acesta rămâne cu adevărul. Cel din spatele femeii care (crede) că a dat totul pentru copiii ei. E rece și rea. Biata mama. Da, spun biata pentru că îmi e milă de ea că e atât de rea. Joacă rolul perfect, uitând că cei din jurul ei nu și-au asumat rolurile până la capăt. Se crede pe sine și are impresia că își poate manevra copiii și ginerele, iar atunci când ei se trezesc rând pe rând și o confruntă devine rigidă. Dar în niciun punct mama nu e vulnerabilă. Dacă nu te-ai trezit înseamnă că le-a fost imposibil să facă asta așa că nu poți fi învinuită. 

Subordonarea prin gesturi, trecerea dintr-o realitate în alta. De la femeia-vampă care crede că ginerele său o iubește (ei stând pe o bancă de lemn, ea așezându-i capul pe umărul ei), la cea în care el știe că se poate dispensa oricând de ea și îi spune asta (aceleași mișcări, cu personaje inversate). Răutatea personajelor e involuntară, chiar dacă fiecare gest e gândit în cele mai mici amănunte. Ține mai degrabă de patologie, de o formă cromozomială cu care acești indivizi de pe scenă au fost investiți din naștere.

O vezi în replici. Și o simți în mișcările lor sacadate. În învârtitul în cerc pe un scaun, același în care te poartă începutul și finalul piesei.

Pelicanul nu e o comedie. Și cu toate acestea, e cea mai amuzantă tragedie cu care m-am întâlnit în teatru, până acum. Am râs. Așa cum râzi uneori când ceva se rupe în tine și ai grijă să ascunzi golul cu o doză bună de umor. La urma urmei, Pelicanul e o piesă despre scheletele din dulapul fiecărei familii ce se prezintă prefect funcțională în fața celor din jur.

Pelicanul a început mai mult ca o afirmație. Regizoarea, Amalia Olaru, a jucat rolul Gerdei pe vremea când era studentă la actorie, în Iași. A iubit textul de pe atunci, dar nici prin cap nu avea o idee despre punerea lui în scenă. Mai în glumă, mai în serios, după un proiect la Conservator, când a fost întrebată ce urmează să facă primul răspuns care i-a venit în minte a fost Pelicanul.

Semn clar că inspirațiile de moment sunt cele care nasc cele mai frumoase scene.

A început să lucreze la spectacol prin decembrie anul trecut. Distribuția a suferit schimbări succesive și la un moment dat proiectul se blocase în formula cine ce joacă și mai ales de ce acel cineva joacă acel personaj. La final ianuarie răspunsurile s-au așezat la locul lor. Colaborarea cu Ana – Ioana Macaria (în rolul mamei) a reușit să aducă un plus de maturitate spectacolului, cu toate că ambele s-au implicat în proiect mai degrabă cu un soi de teamă. Cei patru oameni pe care i-am văzut astăzi pe scenă au construit un spectacol legat, cu puncte pe care spectatorul să le umple, cu umor neforțat în situațiile limită.

Semn clar că uneori trebuie să ai răbdare pentru a găsi formula perfectă.

Pentru Plamena Angelova a fost prima dată când a jucat teatru. Mai mult, prima dată când a avut contact direct cu publicul în ceea ce joacă. Ea cântă. Și în plus de asta, cuvintele ei au strop de accent (că doar e bulgăroaică). În piesă, Gerda pare că rupe cuvintele așa tocmai pentru că ea e cea care tace cel mai mult, de frică să nu își strice ordinea interioară. Are momente când privirea ei te sperie, chiar dacă ea e pe scenă și tu așezat comod în postura de spectator.

Semn clar că e bine să ai curajul de a explora mereu pentru a clădi ceva coerent.

”Spectacolul crește pe parcurs, o dată cu publicul. De-asta avem nevoie ca ei să vină să vadă, să ne vorbească după. Nu e un spectacol care să se poată dezvolta de la sine, ci are nevoie de energia publicului” (Amalia Olaru)

Pelicanul e o piesă (s)pusă așa cum trebuie în scenă. Care te trece prin toate stările, de la râs la frustrare, doar pentru a îți termina seara spunând: vreau să mai văd piese ca asta. Nu o spun eu, neapărat (pot fi acuzată de părtinire în virtutea prieteniei mele de ani de zile cu regizoarea piesei), ci alți câțiva oameni pe care i-am întrebat cu li s-a părut piesa (mulțumesc Mihai, Raluca, Luca și Sasha pentru păreri)

E o piesă între râs și plâns. 

Mi-au plăcut potențialul piesei, spectacolul tânăr și plin de emoții. Vreau să îi revăd și să aplaud din nou. 

Se induce o stare de tensiune, dimensiunea e mai mult tragică decât comică.

Piesa asta expune, cu tente comice, cât de tragică e zdruncinarea unei familii. E atât de real că poți vedea crăpăturile. 

Piesa se mai joacă lunea viitoare, pe 14 aprilie, la Teatru Mignon. Să mergeți să vedeți și poate găsiți și răspunsul la întrebarea mea. Sau, cine știe, poate vă găsiți voi întrebările voastre. Oricum ar fi, merită!