Scrisori de la Ziua de Mâine (1)

(Există în cadrul Festivalului Ziua de Mâine o serie de momente speciale pe care le-aș împărți cu anumiți oameni. Pentru că așa cum Festivalul a crescut în 10 ani de existența, așa s-au întâmplat si pentru mine niște întâlniri frumoase pe drum, fie la Alba, fie în zona muzicii folk, fie undeva, la acele puncte care te schimbă și te definesc. Prezența mea la Festivalul în aceste zile este pretext pentru 10 scrisori-amintire. Despre oameni și despre muzică. Între timp, vă invit să stați cu ochii pe ForeverFolk, atât de Facebook, cât și pe site, pentru a vedea prin ochii noștri cum se simte ediția aniversară. Nu voi da nume destinatarilor, pot fi la fel de bine adresare oricăruia dintre voi).

SAMSUNG CSC

Dragă A,

Aseară am văzut spectacolul domnului Alifantis. După melci se numește, și e regizat de Cristian Pepipo. Despre Ion Barbu (domnul care a scris poezia) nu mai țin minte prea multe, doar că la un moment dat, încercând să îl deconstruiesc o temă pentru BAC ai stat lângă mine, în cafeneaua aceea din Ploiești unde ne petreceam cam tot timpul liber.

Povestea noastră a început acum mai mult de 10 ani. Însă legat de tine am printre primele amintiri cu fugi de acasă: s-a întâmplat la Sighișoara, și tot atunci am prins gustul serilor târzii cu muzici de chitară.

Vezi tu, aseară m-am gândit la tine în dublu sens. Cumva, tu și domnul Alifantis aveți ceva în comun – în afara literei A, la unul în nume, la celălalt în pre. De vreo cinci ani de zile îi vânez concertele, și absolut niciodată unul nu s-a repetat. În mod aproape sigur la fiecare dintre ele am ascultat Emoție de toamnă sau Ce bine că ești, dar niciodată contextul nu a fost același. Pentru că domnul Alifantis are nebunia lui frumoasă: aceea de a se reinventa. De a nu se plafona într-o zonă de siguranță. De a găsi oamenii cei mai buni alături de care să lucreze. De a se implica în proiecte ce ar putea fi definite imposibile.

Cumva, regăsesc în tine nebunia acesta. Acum câțiva ani te-ai întors în București. Ne separau trei ani, niște experiențe dureroase, o serie de schimbări. Eu nu mai eram studenta amețită cu vise de la Filosofie, tu îți urmaseți două vise, și erai la începutul unui al treilea. Cel la care te-ai decis că-ți va fi profesie. Ți-am admirat tenacitatea cu care ai luptat pentru acest vis. Știu că ai căzut de multe ori pe drum, știu că ai plâns, știu că ai renunțat la un proiecte pentru că nu era acum timpul lor, dar niciodată nu ai renunțat să mergi mai departe. Și cu fiecare nou spectacol pentru care ai semnat regia ai învățat că nu ai loc de plafonare.

Draga mea A, aseară aș fi vrut să vezi prin ochii mei După melci. Pentru că are ceva din felul tău de a vedea lucrurile. Pentru că e o structură de spectacol coerentă, și de sine stătătoare, pentru că folosește jocul cu multimedia, pentru că are păpuși suprapuse cu proiecții, pentru că domnul Alifantis cântă live, pentru că știu că ți-ar fi dat idei pentru viitorul tău. Totul având la bază o poveste muzicală înregistrată de Nicu Alifantis acum 35 de ani.

Am aflat însă că spectacolul va fi complet în primăvară. Și îți spun de acum că e musai să-l vezi. Pentru că cei 40 de ani de activitate ai domnului Alifantis și regia lui îți vor fi oglindă. Și îmi doresc să îți poți menține și tu dorința acesta de a schimba lucrurile, de a le face mereu mai bine, de a te bucura de public fără modestie, dar cu certitudinea lucrului bine făcut.

Să crești frumos, și să mergi După melci. Finalul cu siguranță o să merite.

SAMSUNG CSC

Te îmbrățișez cu drag,

Oana

Anunțuri

40 de ani de muzică – 10 gânduri personale

Nicu-Alifantis-40-de-ani

1) Nu pot pune mâna amintirilor pe acel moment exact în care am ascultat prima piesă cântată de Nicu Alifantis. Îl asociez totuși, poate fără motiv anume, cu perioada Verde de-albastru și cenaclul mic și frumos pe care îl ținem la Casa Memorială Nichita Stănescu din Ploiești. E posibil totuși că am auzit-o pe mama fredonându-i cândva piesele. De atunci, muzica lui are gustul naivității adolescentine.

2) Mi-am trăit cea mai imposibilă poveste de dragoste pe fundalul unei piese de-a lui. Aceea mereu în contra-timp. Inevitabil, de fiecare dată când o aud, în fața mea apare imaginea acelui băiat care o fredona la mal de mare, pe vreme când eram amândoi copii. De atunci, muzica lui are gustul poveștilor.

3) Nu țin minte nici primul concert la care am fost. A fost însă târziu, când deja îi știam piesele și țesusem cu ele pânză de amintiri cu poezie. Țin minte exact seara când l-am ascultat alături de Cântece de Șemineu Band. Rescrierea unor teme cunoscute, descoperirea cu uimire frumoasă, a unor piese noi. Și modul perfect în care toate instrumentele de pe scenă aveau loc acolo. De atunci, muzica lui are gustul inovației și perfecțiunii.

4) Alba Iulia 2011. Trebuia să plec exact în seara în care el urma să aibă recitalul. M-am strecurat cuminte pe un scaun, în sala mare, în timpul repetițiilor. Momentul în care Ploaie în luna lui Marte mi-a intrat pe sub piele. De atunci, muzica lui are energia aparte care îți ține somnul și oboseala deoparte.

5) Premiile ForeverFolk 2010. Domnul Nicu Alifantis câștigase trei premii din cinci. Atunci am văzut artistul în ipostaza omului care ne-a încurajat în nebunia noastră. Nu de dragul premiilor, căci timpul trecut de atunci până acum ni l-a păstrat aproape și ne bucurăm de acest lucru. De atunci, muzica lui are gustul perseverenței și a momentelor în care nu te mai întrebi dacă să mergi înainte.

6) Am avut două albume Cântece de Șemineu. Nici unul nu mai este la mine, pentru că m-am simțit datoare să le dau și altora. Așa cum faci cu veștile bune, florile de câmp sau poveștile cu morală universal valabilă. Le-am ascultat seri la rând și știu că într-o zi îmi voi adormi copilul cu ele. De atunci, muzica lui are gustul liniștii depline.

7) Întâlnirea dintre mama și Nicu Alifantis. A fost aproape întâmplătoare, chiar dacă nu cred în coincidențe. S-a produs la concertul aniversar al Lunii Pătrate, cu el invitat special. A fost o singură piesă. Destul pentru a fi trasă de mânecă cu mai vreau. De atunci, muzica lui are gustul momentelor pe care le împarți cu omul care ți-a fost plasă de siguranță, mentor și responsabil cu adusul cu picioarele pe pământ încă de la naștere.

8) Și pentru că vorbeam de întâlnirea de mai sus, mi-aș dori să o pot aduce pe 20 sau 21 mai la Opera Națională, pentru lansarea albumului Mozaic. Acel album care este o poveste în sine, despre toate momentele adunate în acești 40 de ani, o poveste cu vechi și nou, cu femei și prietenie, cu bucăți pe care le lipești pentru a descoperi totul. De atunci, muzica lui va avea gustul regăsirii.

9) E inevitabil. Atunci când asculți Nicu Alifantis asculți poezia și muzica, fără a le putea separa. Asculți omul cu chitara sau omul alături de care cântă alți muzicieni de valoare. Și toate acestea le transpui, fără niciun fel de efort, în poveștile tale. Îți trăiești iubirile, melancoliile, serile de vară, sau îți proiectezi visele, fugi pe tărâmuri de vis și te joci de-a v-ați ascunselea într-un univers în care lucrurile sunt mereu noi. Și atunci, muzica lui aparține doar timpului afectiv.

10) La mulți ani muzicali, domnule Nicu Alifantis! Și mulțumesc!

Moment muzical. Emoția.

Ploaia din luna lui Martie s-a transformat într-un fel de șuvoi de sunete ce-ți intrau adânc până dincolo de piele și oase. Închizi ochii și te cauți prin emoția care ți se transmite de pe scenă. Până la urmă, oricât de frumos e la tine în suflet, noi împărtășim aceeași soartă. Muritori de rând, ale căror vieți se trăiesc în poezia și cântecul altcuiva. Globurile albe de la teatrul Excelsior s-au umplut de poveștile noastre, uneori cu lacrimi, alteori cu zâmbet de amintire. Amară sau dulce, nici nu mai contează. La final, s-au luminat brusc și ne-am trezit, cu un picior în concret și unul în visare. Din tot ceea ce trăisem, a rămas bucuria. Din colțul lui de Rai cu litere, Nichita zâmbea și el.

Ce bine că ești, domnule Alifantis!

În seara asta am fost Să smulgem fildeșii din Alifantis . Revenim curând cu detalii pe ForeverFolk.

(acum închide ochii și ascultă-i. Pe cel care a împlinit 40 de ani de când descrie emoții. Și pe cel care i-a dedicat, cândva, un gând)

Moment muzical. Personal.

Timp de câteva minute bune m-am depărtat de oboseală, orice umbră de stres, orice apăsare. Artistul din fața mea m-a făcut să îmi cobor tăcerile în gânduri. Pe parcursul concertului m-am îndrăgostit, mi-am adus aminte, am visat, am râs cu gura până la urechi, am vărsat o lacrimă, mi-am simțit pielea furnicând. Am plecat cu energia pozitivă care îți sugerează că poți muta munții din loc. Și cu un mare Mulțumesc în gând.

Despre concertul  lui Nicu Alifantis, ”vinovat” de asemenea stări, veți putea citi în curând pe ForeverFolk.

Zilele acestea scriu mai rar și mai târziu, pentru că am o săptămână pe alocuri muzicală, pe alocuri prietenească, oricum, în mare parte în afara casei. Ne vedem prin oraș, zic! 

Ziua de mâine și frumosul din folk (II)

Rămăsesem datoare cu partea cea mai importantă a festivalului. Cea muzicală, bineînțeles. Ca și ieri, scriu pe puncte. Deja încep să cred că cei câțiva ani de facultate exerciții de sinteză pentru zeci de pagini nu au fost degeaba.

Concursul. În prima zi nu am fost, pentru că eram în autocar. Dar când am ajuns, părerile erau numai de bine, lumea încântată de nivelul la care se ridicau primii dintre cei cinci selectați atent de către juriu. În cea de-a doua zi am avut ocazia să revăd câtiva dintre concurenții pe care îi știam din trecut, și să îi ascult prima oară pe alții (de fapt, doar altele, adică Claudiei Ciobanu și Roxana Zăpârțan). Fără a vrea să supăr pe nimeni prea tare, o să rămân la părerea că se putea da mai mult decât s-a dat pe scenă. Poate puțin mai mult suflet, poate puțin mai puține greșeli. Mi-a plăcut Claudia și m-am bucurat să văd că Marius Dașcău a crescut muzical în ultimul an de zile. Felicitările mele lor, dar și celorlați, pentru că știu că toți au muncit să ajungă în concurs. Concluzie: premiile juriului și clasamentul bloggerilor.

Recitaluri. De fapt, încă de ieri, de când am început să scriu, aici vroiam să ajung. Dacă mi-a luat atât, puteți înțelege cam în ce ordine îmi sunt gândurile 🙂 Ca o paranteză, trebuie spus că toate biletele pentru cele trei seri de recital s-au epuizat în câteva ore de la punerea lor în vânzare. Ceea ce înseamnă că Festivalul ăsta are un sens pentru cei din Alba Iulia. No, bun. Recunosc că nu am stat mereu în sală sau în spatele scenei. Dar au fost momente de care m-am bucurat ca un copil.

Vineri a însemnat pentru mine Marius Bațu. Da, mi-a părut rău că a fost doar el și nu Poesis, dar nu pot spune că nu am respirat avid fiecare vers și fiecare notă. Pentru mine, piesele cântate înseamnă muzica cu care am început să ascult folk. Atunci când Mama din Bucate îmi cânta povestea o dată am ucis o vrabie…Inseamna cateva piese pe care le asociez cu cativa oameni și câteva momente de grație. Vineri a fost primul pas în a regăsi plăcerea muzicii de suflet. Despre prima zi de festival, puteți citi aici.

Sâmbătă a fost ziua cu Zoia și Ducu și Neniță. Zoia era răcită cobză, și cu toate astea a sunat impecabil. Și nu numai atât, dar a reușit să facă o sală întreagă să cânte cu ea. Zâmbeam, gândindu-mă la nevasta din Iași, când am ascultat Iar e lună plină. Anul viitor, femeia asta împlinește 40 de ani de când a început să cânte. Și are un respect teribil pentru publicul care o ascultă. Și o voce care îți intră în suflet. Pentru mine, Zoia reperezintă o forță imensă din punct de vedere muzical, într-un om frumos. Zoia mi-a adus aminte că poți avea lacrimi în ochi și să fie normal așa.

Despre Ducu Berzi și Mihai Neniță s-a scris într-o dulce și frumoasă veselie pe bloguri în ultimele zile. Și nu degeaba. Dacă piesele lui Ducu sunt cunoscute de mulți, felul în care acestea sună alături de un violonist de excepție, mai puțin. E drept, eu am avut fericita ocazie să îi văd într-un spectacol întreg la Cinema Patria și eram pregătită pentru ce poate Mihai Neniță face cu vioara cea albastră. Dar acesta nu a fost motiv să nu rămân din nou impresionată. Cea mai fidelă reacție în fața acestui act artistic rămâne imaginea bloggerilor din primul rând, stând drepți și uimiți. Priceless moment, vă spun 🙂

Moment de suflet. Știam că duminică nu voi putea sta până la finalul galei, și mai știam că domnul Alifantis vine cu Cântece de Șemineu Band. Adică în formula aia în care i-am ascultat la lansare, și după care am rămas zen vreo săptămână :).  Așa că am trecut peste oboseala nopții aproape albe de sâmbătă, și mi-am întreptat pașii spre repetițiile mai sus menționaților. A se consemna că am rămas fără cuvinte. Sunt sigură că pe seară s-a cântat mai mult, sunt sigură că atmosfera creeată în sală a fost de milioane (să vă spun cum eu eram în drum spre București și din când în când verificam Twitterul și preț de aproape o oră nu a apărut nimic?), sunt sigură că emoția transmisă a fost minunată. Dar, în sala aia mare am fost doar eu și o prietenă de-a folkului. Și am ascultat câte o piesă pentru fiecare chitară testată. Pentru cine nu știe, Alifantis a venit cu nu mai puțin de cinci chitări. Pentru mine s-a cântat Ploaie în luna lui Marte și Cântec pentru ea. Și am tăcut aproape jumătate de oră după. Ceea ce un record. A fost momentul meu special și frumos. Cel în care am visat mai mult decât oricând. Cel în care muzica mi-a curs prin vene.

Există momente pe care nu poți să le descrii pe blog și nici măcar în mintea ta. Dar mereu există un om, o chitară, un strop pe piesă, pe care o poți pune în locul acelui timp special. De-asta folkul e despre sentimente și oameni, despre povești și decepții. Pentru că e și despre mine. Începusem să uit…