Secretul din geantă

Există obiecte care  supraviețuiesc relațiilor eșuate și care reușesc să nu poarte în ele gustul amar al dezamăgirilor. Pe care ajungi să le asociezi cu tine, mai mult decât cu momentul în care au început să facă parte din viața ta. Și există obiecte de care te atașezi de la prima vedere, fără prea multe dezbateri și întrebări. În viața mea există obiecte din ambele categorii. Azi, la provocarea celor de la Reeija, obiectele cu rol de intrigă în poveste sunt gențile. Dintr-o colecție care conține acum vreo 20, după ce am făcut curățenie în șifonier. Din care vreo trei nu au părăsit niciodată casa 🙂 Și totuși, alegerea nu a fost deloc grea.

Am primit-o cadou acum vreo cinci ani. Poate șase. Mi-a adus-o o prietenă din vremea respectivă de la Amsterdam, dintr-un H&M, atunci când în București nu era nici unul deschis. Relația cu prietena mea s-a răcit între timp, cu fiecare alegere diferită de viață. Geanta a devenit o parte din mine și chiar dacă azi pielea de pe ea s-a crăpat, mi-e greu să o dau deoparte. Nu e o geantă complicată: un fel de sac din petice maro (de diverse nuanțe) din piele, și cu bretea lungă, numai bună pentru a fi purtată ca o geantă de poștaș. E geanta cu care pot merge și la birou – pentru că îmi încap în ea de toate, inclusiv caserola cu mâncare de prânz, și la o plimbare în parc, și în excursie. Alături de pulovărul negru de mohair pe care îl am din clasa a VI-a, e probabil cel mai plimbat obiect din casa mea.

Așa că a prins în ea gustul tuturor vacanțelor în care am fost. Dacă o scuturi bine, e posibil să scape încă nisip de prin ea, și n-aș putea spune dacă e din Vama Veche sau din Thassos. S-a împrietenit cu aparatul de fotografiat pe care l-a găzduit la fiecare plecare. A ascultat cu urechile ciulite poveștile spuse în trenuri de noapte și a fost martor tăcut al acceselor de plâns sau nervi pe care le-am avut din cauza vreunui iubit. Uneori, am aruncat cu ea pe jos, dar a părut mereu împăcată cu situația. La fel cum nu s-a plâns când a zăcut abandonată pe balcon, din cauza vreunei surate mai noi și mai arătoase.

Nu are buzunare, așa că nici loc de ordine nu e în ea. Sunt amestecate acolo chei, portofel, bilete de pe miri-unde. Am găsit în iarnă o scoică (cred că era din Balcik) și o floare (știu sigur că era din Apuseni). Și tocmai pentru că am purtat-o atâta vreme agățată de gât, sunt acolo toate nopțile albe, surprizele frumoase, poveștile la cafea și iubirile ultimilor cinci ani. Sunt și perioadele taciturne, minciunile pe care le-am spus sau mi le-am spus, poveștile în care am vrut să cred chiar și atunci când știam că sunt false. Poate de aceea îmi vine greu să renunț la ea, chiar așa, cu pielea sărită pe alocuri și deloc elegantă. Uneori mă gândesc dacă o pot recondiționa. Nu de alta, dar toate poveștile care sunt acolo, prinse în spațiul acela unde nu găsești niciodată nimic – decât după ce ai scos jumătate din geantă pe masă – sunt despre vise și puterea de a merge mai departe.

Cu toate acestea, uneori e bine să umpli cu amintiri noi spațiul din tine și din geantă. Cele vechi rămân acolo, martor tăcut al unui trecut care te-a făcut să zâmbești deseori și să plângi din când în când. Al unor pași firești. Cele noi sunt doar semnul personal că ești dispus să îți construiești noi amintiri.

(Text înscris la Spring SuperBlog 2013)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s