Moment de nuntă pe cod portocaliu

Sunt unele momente despre care simți, încă din punctul în care începi să le înregistrezi afectiv, că îți vor rămâne întipărite pe retina afectivă. Acele momente care sunt o prima oară, de orice fel ar fi ea. Unele îți dau un fel de aripi, altele sunt cele care te schimbă în moduri în care uneori rămâi uimit.

Cam aşa se întâmplă atunci când te duci la nunta unui om pe care îl cunoști cam de o viaţă (eu ţin minte că ne ştim din clasa I, mamele noastre – cele mai bune prietene – susţin că ne ştim mai de dinainte, şi trebuie să le credem pe ele). Un om cu care nu ai păstrat neapărat legătura direct, dar care a fost prezent constant în viaţa ta. Reacţia mea când l-am văzut îmbrăcat la costum a fost doar  deci chiar se întâmplă. Undeva, în mintea mea creaţă, am mereu tendinţa să cred că oamenii alături de care am crescut au rămas copii. Ăsta e momentul de sinceritate🙂

Am râs atunci când am fost întrebată eu când am de gând să fac pasul ăsta şi am schimbat subiectul cam cât de subtil şi repede am putut. Doar că, în timp ce ascultam schimbul de jurăminte în Biserică , mi-am dat seama că promisiunile de genul ăsta nu sunt (sau cel puţin nu ar trebui să fie) făcute în gol. Şi dacă le simţi aşa, trebuie să ai curajul să le spui mai departe. Şi un om în care să ai încredere că te sprijină mai departe. Cumva am simţit că între ei doi există asta, poate şi din privirile pe care le împărţeau. Şi m-am bucurat sincer pentru ei. Ăsta a fost momentul de revelaţie şi un pic siropos al poveştii de sâmbătă🙂

Momentele-cheie. Înotat prin zăpadă de la bloc la staţia de taxiuri, că nici unul nu ajungea până la mine acasă. Fular pe post de fes, să nu se turtească părul de tot. Mirele plecând de acasă în costum şi bocanci de şantier, că altfel nu era chip să ajungă la maşină. Noi, în maşină, cu vreo 20 de minute înainte să înceapă nunta, pe o stradă îngustă. Blocaţi de un şofer fără cauciucuri de iarnă care se hotărâse se plece chiar atunci. Eu, acasă, înainte se plec la restaurant, cu salopeta lungă până la pământ şi încercând să-mi imaginez cum să ajung la staţia de taxi. Şi soluţia venită de la acele de siguranţă+bocanci + jambiere. Pentru că aşa e atunci când nunta e pe cod portocaliu de zăpadă şi viscol :)) Reîntâlnirea cu un alt om pe care îl ştiu de mult. Râsete. Pe alocuri tăceri, că uneori cuvintele nu prea au rost. Muzică şi alte râsete. Mirii mereu în picioare, mereu zâmbind. Cel mai bun tort de nuntă pe care l-am mâncat până acum.

Şi apoi, o stradă goală, acoperită cu zăpadă şi liniştea de miez de noapte. Noi, uitându-ne unii la alţii şi spunând, de data ca o confirmare şi nu ca o întrebare: Bă, s-a însurat Gringo. Şi partea mişto e că am fost şi noi acolo, că altfel probabil nu am fi crezut🙂

Dragilor, să vă iubiţi o viaţă!

1

4 gânduri despre &8222;Moment de nuntă pe cod portocaliu&8221;

  1. Aproape că uitasem cât de mică ești :))) Asta a fost off-topic, bineînțeles. Până acum nu am avut ocazia să merg la o nuntă iarna, dar cred că ar fi foarte interesant😀

    • Nu sunt eu mica, erau mirii inalti :)) Si unde pui ca mi-am pus special tocuri ca poate-poate mai cresc🙂 Da, e interesant cel putin. Si cu siguranta memorabil. Ca nu la orice nunta pleci de acasa in bocanci🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s