Lecții de cățărat (ep. 4)

Sunt zile când nu ai chef să mergi la sală. Când îți cauți un argument (că e aglomerat, că ești obosit, că iar ajungi la miezul nopții acasă) și aproape renunți. Sau renunți și punct. Mai apoi, la două zile distanță, începi să te simți vinovat. Ești conștient că orice pauză mai lungă de 3-4 zile te duce cu vreo 10 pași în spate. Mai apoi îți aduci aminte că ultima dată când ai mers ai făcut numai greșeli, ți-ai julit genunchii și nu ai progresat cu nimic. Și iar vrei să o lași baltă.

O dată ce entuziasmul de început a trecut începe adevărata motivație de a continua. Mai ales când antrenorul tău a plecat într-un bine meritat concediu, te-a lăsat cu teme de acasă și parcă ai vrea să îi demonstrezi că te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor.

Cam între astea două stări mi-am petrecut ultima lună la sală. Pentru prima dată mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită de mine, să plec cu nervi, să mă gândesc că poate chiar nu îmi pot depăși anumite limite. Apoi mi-am adus aminte că uneori cei mai grei pereți se cuceresc cu pași uneori mici și răbdare. Așa că am luat-o de la capăt.

***

Zona de confort. Acele trasee pe care începi să le cunoști. Cele care te dărâmau cu o lună în urmă și pe care acum le poți face din ce în ce mai ușor. Zona din care îți e greu să ieși, mai ales atunci când ești aproape sigur că următoarea încercare va însemna să și cazi. Printre răritul de antrenamente și dilemele legate de motivele pentru care vreau să continui, s-a instalat comoditatea.

Poate și pentru că uneori am simțit statutul de începător printre alți oameni din sală și am avut impresia că mai bine mă opresc la ceea ce știu decât să las să se vadă că pot pica. Obsesia de control și imagine publică este una care nu se împacă prea bine cu un sport care presupune în permanență și alți oameni în jur. Și faptul că, indiferent de unde ai ajuns, mai ai cel puțin un lucru de îmbunătățit, iar pentru asta trebuie să greșești, să pici, să renunți azi doar pentru a începe din nou mâine.

Pe de altă parte, senzația de fericire pe care o ai când ajungi la capătul unui nou drum este una care creează dependență. Așa că renunți la zona de confort (cu chiu, cu vai, cu ajutorul unor alți oameni) și încerci. La urma urmei, de oriunde ai cădea e cineva care să te țină la capătul corzii.

***

Voința dincolo de voința ta. Sună ciudat, dar cam așa e. Ieri am zis că încerc un perete cu niște prize mai ciudățele. Adică necunoscute 🙂 Doar așa, de dragul de a încerca. Nu credeam foarte tare că pot ajunge în vârf, dar nici nu îmi păsa.

Pe la mijlocul traseului mi-a alunecat prima oară piciorul. Semn că nu eram în poziția care trebuie. Două prize mai târziu mi-a alunecat mâna. După alte două încercări de a trece mai departe i-am spus celui care mă asigura de jos să mă lase, că nu mai urc. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit galeș și mi-a zis să mă odihnesc și să urc. Cum să mă dau jos nu puteam de una singură, l-am ascultat. Mi-a spus pe unde să o iau, a avut răbdare cu cele încă multe pauze pe care mi le-am luat și am ajuns în vârf. Când am coborât eram lac de apă și fericită. Depășisem încă un obstacol.

Uneori, voința celui care te asigură e mai mare decât voința ta. Pentru că tu îți simți limitările, pe când cel de jos nu le simte. Așa cum tu ai încredere în el că te asigură în cazul în care pici, așa el are încredere că poți merge mai sus. De cele mai multe ori, e bine să asculți omul care îți spune să mergi dincolo de ”eu nu mai pot”

E doar un mod de a îți duce limitele din ce în ce mai departe.

Iar aici contează nu numai ce faci tu ci modul în care cel (sau cei) de jos îți dau curajul să faci asta. O să scriu cândva un post separat dedicat temei 🙂 (oricum, mulțumesc Cristina, Ruxi, Ionuț și Alex)

***

Aș vrea ca următoarea lecție să o scriu după ce urc pe stâncă.

(lecțiile trecute)