Spațiul ca amintire din copilărie

Îl cheamă Robert. Asta e tot ce îmi aduc aminte despre el. L-am întâlnit acum câțiva ani buni, într-un proiect de iarnă, când mersesem la un centrul de plasament din Ploiești să ducem alimente. Este de aceeași vârstă cu fratele meu mai mic, și atunci nu îmi trecea de genunchi. Era îmbrăcat într-o bluză cu dungi și multe pete, avea pantalonii un pic cam mari și cei mai verzi ochi pe care i-am văzut la un copil. Dar imaginea lui nu mi-a rămas în minte pentru asta, ci pentru că ochii lui nu spuneau nimic.

Părea incapabil să se bucure, și alături ce cei alți câțiva zeci de copii purta în colțurile gurii însemnele abandonului. Îl țin minte acum pentru că atunci am plecat tremurând de nervi de acolo. Avea doi ani, și era cel mai mic într-o masă de copii care se zbăteau pentru atenție, se îmbrânceau și cu toate astea păreau gata să se ascundă într-un colț de lume. Doar că nu aveau unde.

Atunci am știut. Copilăria mea a fost fericită nu pentru că aveam bunici care să răsfețe. Nici pentru că ai mei mă trimiteau în tabere. Nici măcar pentru că nu aveam când să mă plictisesc, stând când la țară (cu prietenii cu alături de care mă suiam prin copaci), când în oraș (cu cei cu care număram vagoane de tren). Ci pentru că am avut spațiul meu în care să cresc.

Dacă vroiam liniște puteam merge în ”camera de oaspeți” de la mamaie. Dacă nu aveam cu cine să mă joc sau pur și simplu simțeam nevoia să stau degeaba, aveam un spațiu fizic în care să pot face asta. Chiar dacă acesta însemna uneori un colț dintr-o cameră mai mare.

Ei nu au asta. Au camere cu multe paturi și deseori prea puțini asistenți sociali care să aibă grijă de ei. Singurul lor model rămân copiii mai mari, cei uneori atât de revoltați (fie pe familiile care i-au părăsit, fie pe sistemul care îi închide) încât devin agresivi cu cei mai mici. Nu e răutate sau mai știu eu ce boală a psihicului unui copil orfan, ci pur și simplu refulare. Fiecare nou copil într-un centrul de plasament mamut înseamnă mai puțin spațiu pentru ceilalți.

Tratați la grămadă, fără a se face diferențieri de vârste prea mari, copiii cei mai mici ajung să aibă privirea unui om bătrân. Uneori, ea se transformă în agresivitate. Alteori, în resemnare și închidere. De prea puține ori copilul respectiv devine o individualitate, pentru că nu are nici măcar noțiunea unui spațiu personal.

HHC (Hope and Hopes for Children) România luptă tocmai cu asta. Și-au propus ca până în 2020 să elimine centrele mamut de pe teritoriul țării. Nu pot face ca orfanii să nu mai existe (nu în condițiile în care din 6 în 6 ore un bebeluș este abandonat în maternitate), dar vor să îi ajute să se bucure de copilărie. Așa încât, atunci când vor crește, să își poate aminti copilăria cu drag. Așa cum fac eu, sau tu.

O fac prin programe de reintegrare a copiilor în familiile lor (97% dintre copiii din orfelinate nu sunt, de fapt, orfani, ci provin din familii care nu și-au mai permis să aibă grijaă de ei), prin consiliere, prin construcția de case de tip familial, prin urmărirea tinerilor veniți din acest mediu și ajutarea lor de a se integra în piața muncii.

Sunt multe cifre care să arate câți copiii au ajutat, câte case au construit, câți zeci de oameni s-au implicat în proiectele lor. Ceea ce nu se vede e lupta continuă pe care o duc. Nu numai pentru a ajuta ci pentru a schimba mentalități. Pentru a preveni, nu numai pentru a combate.

Sub deviza ”Music for Hope”, pe 26 martie HCC se prezintă public, în cadrul celei de-a doua ediții TwinArt. Un eveniment ce aduce pe scenă un violonist minunat, oamenii de media și din mediul business, jurnaliști și persoane publice, cu un singur scop: acela de a transmite mesajul HHC mai departe.

Alexandru Tomescu în cel mai frumos concert al lunii martie în Bucureşti! Organizat de „Hope and Homes for Children România” în beneficiul proiectelor pentru copiii vulnerabili asistaţi de fundaţie, concertul şi gala Twin Art propune îmbinarea artelor într-un spectacol unitar, cu un mesaj special: Arta, în toate formele ei, vine în sprijinul copiilor dezavantajaţi. Cu alte cuvinte: Artă pentru speranţă şi o casă şi o familie pentru fiecare copil. Twin Art înseamnă îngemănarea tuturor gândurilor frumoase, pe care suflete pe măsură le clădesc.  

Pe site-ul evenimentului găsiți modalitatea prin care puteți achiziționa biletele sau (dacă aveți deja o invitație) prin care puteți dona. Banii vor merge către două proiecte ale HCC (construcția a doua case de tip familial și un proiect de integrare).

Îmi doresc să nu mai văd niciodată ochi ca ai lui Robert. Ci doar copiii care să nu își piardă capacitatea de a se bucura. Și de-asta îi respect pe cei de la HHC. Pentru că merg înainte în a schimba ceva. Pas cu pas, pentru a face visele copiiilor să se nască. Cred că e cel mai frumos cadou pe care îl pot face și cea mai prețioasă amintire, mai târziu.  Asta, alături de spațiul unde să le crească și să le dezvolte. Respect, oameni buni!

Această postare face parte din campania Bloggeri pentru copiii fără copilărie, organizată de Blogal Initiative, alături de HHC România. Campanie pe care o susțin cu tot dragul, pentru că atunci când e vorba de zâmbetul unui copil fiecare demers contează. 

Un gând despre &8222;Spațiul ca amintire din copilărie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s