Pauza dintre două scrieri

Nu e neapărat lipsa de inspirație sau lipsa de subiect. Nu e lipsă de voință (ba chiar, de multe ori, e generată de prea multă dorință de a produce). Nu e fugă de responsabilitate, desconsiderare față de cititori (mulți, puțini, sunt ai tăi oricum și vrei să îi ai aproape), și nici nu înseamnă că scrisul nu e un mod de exprimare care ți se potrivește. Atât timp cât nu îți câștigi pâinea din el, scrisul e o opțiune de exprimare.

E doar momentul în care îți așezi gândurile în ordine. În care cauți povestea de lângă tine. Aceea pe care simți că vrei să împărtășești cu ceilalți. E acel timp în care te așezi frumos, în care viața ți se (re)organizează, în care oboseala îți dă senzația scufundării. Și e un exercițiu de sinceritate personală să lași pauza să fie naturală. Să conștientizezi nevoia ei și să te bazezi pe faptul că, o dată ce lași lucrurile să se întâmple și nu le mai cauți cu lumânarea, vei găsi Subiectul. Povestea. Omul.

Mi-am început seara cu o concluzie. Din gândurile mele, din poveștile lor. La o masă cu niște doamne și domnișoare posesoare de bloguri, pe care nu le cunoșteam anterior. A fost un fel de provocare personală să merg la întâlnirea asta (și probabil dacă nu vedeam că merge și Ana, pe care o cunosc de prin vremea facultății, nici nu aș fi mers). Am un fel de teamă intrinsecă de a cunoaște oameni noi. Că voi spune o prostie, că o să par arogantă, că nu voi înțelege ce spun și atunci vom ajunge la dispute.

Am cunoscut în seara asta niște persoane cu care am împărțit cel puțin un punct comun. Acela că fiecare a trecut prin momentul în care simțea că nu mai are ce scrie. Ba chiar una dintre fete și-a șters cu totul blogul la un moment dat. Și mi-a făcut bine să știu asta, pentru că mi-am dat seama că – oricât talent, oricâte povești, oricâți oameni – există cel puțin un punct când trebuie să te uiți la tine înainte de a te uita la ceea ce pui pe foaie. Că nu poți așterne gânduri ordonate pentru cititorii tăi când viața ta e într-o perpetuă agitație.

Una dintre fete spunea, la un moment dat, că e bine să-ți aduci aminte de ce a început un blog atunci când pauza nu ți se pare o opțiune. Să te întorci la chestiile alea care îți plăceau (fie că erau recenzii de filme, povești siropoase sau oamenii pe care îi cunoșteai). Să lași un pic deoparte statisticile, obișnuința de a pune cel puțin un articol pe zi, sau nevoia intensă de a păstra traficul constant pe blog pentru chestiile alea simple care te făceau să zâmbești atunci când le scriai. Pauzele din online – la fel ca cele din viața reală – au rolul lor bine stabilit. Acela de a căuta din nou, de a te provoca, de a îți da timpul necesar să respiri, sau doar de a privi obiectiv ceva ce devine, dintr-o pasiune făcută de și din plăcere, un job obositor și frustrant.

Îmi place să cred că scrisul din plăcere îți poate face conținutul mai bun. Că poți avea cea mai bună poveste, dar dacă nu ai starea necesară de a o comunica, poți face din ea doar un alt post despre un oarecare subiect. Iar tu vei deveni doar din ce în ce mai frustrat că oamenii nu recepționează și nu înțeleg. Nu mă dau atotștiutoare în ale blogging-ului și scrisului. Nu sunt nici pe departe persoana în măsură să vină cu sfaturi în domeniile astea. E doar o concluzie personală, la finalul unei seri în care am discutat de la joburi și campanii, la case, relații și – evident – blogurile personale.

 Mă entuziasmez repede. E unul din lucrurile pe care îmi impun să nu-l mai fac și încă nu-mi iese. Seara asta mi-a deschis entuziasmul în a încerca să cunosc mai bine oamenii de pe lângă mine. Cei de la care aș avea ceva de învățat. Sau cei cu care aș putea împărți o ciocolată caldă care nu-i nici extraordinară, dar nici rea nu e, ci doar indefinibilă. Și am plecat de acolo convinsă că între a îmi petrece seara în fața calculatorului citind ce au scris alții și căutând o idee de articol, am ieșit mult mai zâmbitoare stând la povești cu oameni. Mi-a spus mie cineva, la un moment dat, că viața în online se petrece, la urma urmei, în offline. Că acolo înveți, te dezvolți, sau găsești cele mai sincere opinii. Încep să cred că are dreptate. Doar că îți trebuie mult mai mult curaj să te prezinți în carne și oase decât din spatele unui ecran.

Seara asta a apărut ca o inițiativă a Alexandrei și a grupului de bloggerițe, și au fost prezente (în ordine total aleatorie): Ana, Roxana x3 (adică: Roxana NasoiRox Anne, și Roxana de la NightOn 🙂 ), încă două Ane ale căror nume de bloguri nu le-am reținut (data viitoare facem tag-uri cu nume/blog :)) ), și Alina. Sperăm că va urma🙂

Până atunci, am avut un motiv să întrerup pauza de scris. Aștept cu interes altele.

2 gânduri despre &8222;Pauza dintre două scrieri&8221;

  1. Hei, mi-a parut bine sa va cunosc pe toate si sper ca in curand sa ne revedem.🙂 Pana atunci… sa respiram adanc, sa nu facem o drama din pauzele de inspiratie si sa mergem mai departe! Te pup.

  2. Blogul e ca buricul : toată lumea are unul. Numai că imediat ce realizează că-l au, unii se mulţumesc să îşi adune scamele adunate de la hainele care-l acoperă, alţii îl bagă în seamă doar când au colici intestinali, alţii recurg la piercing-uri şi doar puţini mai realizează că, acolo, există simbolul în care s-au rupt de o legătură puternică ce îi hrănea şi îi ţinea în viaţă şi-au devenit ei înşişi, independenţi, cu o nouă perspectivă în faţă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s