Doamna și câinele

A fost cândva o femeie frumoasă. Poți spune după degetele lungi și mâinile îngrijite și după privirea dreaptă pe care o aruncă spre cei care trec pe lângă ea. Privirea femeii care putea – cândva – să dărâme munți. E mică și fragilă acum, un fel de porțelan chinezesc prețios aruncat în gloata parcului. Are doi copii – plecați cu siguranță spre un trai mai bun prin alte țări și un nepot care nu înțelege de ce bunica nu vorbește în franceză cu el. E într-un fel împăcată cu situația, așteaptă să treacă timpul ce i-a rămas cu naivitatea copilului care se ivește brusc în sufletele bătrâne. Are însă un prieten, la fel de în vârstă ca și ea. De dragul lui, nu pleacă, căci se simte responsabilă să îi vorbească și să aibă grija de el. Mă uit în ochii ei, atunci când îi vorbește micului câine care abia mai poate merge. E un fel de legătură aparte între vieți trăite pentru ceilalți și ajunse la momentul bilanțurilor. Amândoi par împăcați, și-și împart bruma de rest de zi și viață în continuare.