Lalele mov și gesturi mici

În seara asta am ajuns în Gara de Nord, ca popas final după o plimbare pe la mama pe acasă. Când să cobor din tren, mă intersectez cu un tip deșirat, cu o vârstă care putea fi cuprinsă oriunde între 24 și 28 de ani. Lumină slabă, nici nu am stat să-l fixez foarte bine, că nu era scopul meu să urmăresc tipii de pe peron. Mi-a atras atenția buchetul mic și simpatic de lalele mov pe care îl ținea în mână și faptul că părea emoționat un pic. Avea pe față zâmbetul ăla de copil care vrea să spună o poezie simpatică unor oameni mari și să-i impresioneze.  În timp ce căutam prin neantul genții cartela de metrou, apare ea. Cea pe care o aștepta. Îi oferă florile, ea se uită scurt la ele, apoi la el – puțin încruntată – și îi spune ”tu, n-ai văzut că erau degerate?”. Mi-am întors capul instinctiv în stânga, și am văzut cum zâmbetul lui picare printre bălțile de noroi (fostă zăpadă topită de picioare grăbite) de pe peron. Mi-a părut rău pentru el. 

E adevărat că nu știu povestea din spate, așa cum spunea Bia (am scris povestea pe scurt și pe Facebook, din reacțiile de acolo a ieșit postul de acum 🙂 ). Poate el era un nenorocit care a încercat să o impresioneze sau vroia să spele niște păcate pe care florile nu le mai pot spăla. Poate ea pur și simplu nu știe să se bucure de gesturi mici sau face parte din categoria persoanelor care atunci când primesc flori bănuiesc automat că sunt primite în avans pentru a acoperi vreo tâmpenie. Nu o judec pe tipa din gară în particular, că nu o cunosc și nici nu aș vrea să creadă că sunt cine știe ce femeie nebună care vânează povești pe un peron înghețat.

Mi s-a părut trist pentru că el chiar părea dornic să îi facă o surpriză și pentru că am prins vizual exact fracțiunea de secundă în care zâmbetul sincer s-a transformat într-o mimă nu prea reușită. Și pentru că a surprins o chestie pe care ne facem cam prea des că nu o vedem: faptul că am uitat să spunem Mulțumesc pentru lucrurile mici. Am ajuns să fim bănuitori atunci când oamenii se comportă frumos pur-și-simplu, crezând că vor ceva de la noi. Și să negăm o invitație ad-hoc la o plimbare, o felicitare fără motiv sau o floare care să nu poate în ea semnificația unei zile speciale.

Poate ai dreptate, nu a știut cum să reacționeze. Pentru că – ne place sau nu – trăim într-o lume în care ne-am tocit simțurile de a ne bucura de lucruri mici, fiind mereu în așteptarea celor mari. Și da, îmi permit să generalizez pentru că mă recunosc luată de valul acesta deseori. Spune o vorbă biblică de mare adevăr că cine e cel care se știe curat să arunce primul cu piatra. Iar eu știu că am rănit oameni pentru că nu am crezut în gestul lor mic. Îmi pare rău.

Oricât de tare îmi place să mă contrazic cu Vlad – atunci când ne numește insensibile – nu pot să nu mă gândesc că unii bărbați renunță la a mai face gesturi mici pentru că au nenorocul să întâlnească o femeie care nu e niciodată mulțumită de ele. Care va găsi nod în papură și celei mai romantice cine și celui mai simplu buchet de flori. Și ajung apoi să se întrebe care-i sensul și renunță. Și fără a o judeca pe ea din povestea de mai sus, spun doar că e trist să nu poți răspunde cu un zâmbet.

Oricărui gest mic din viața ta. Fie el și sub formă de lalea mov degerată.

Vă doresc o săptămână în care să spuneți Mulțumesc. Și să zâmbiți mult!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s