Constatare

Uneori, chiar şi atunci când te întorci cu inima deschisă spre copilărie, vezi că totul e altfel. Străzile prăfuite acum sunt asfaltate, iar bunica nu mai are teren în capătul satului. Bunicul nu te mai duce cu bicicleta pe cadru până acolo, să culegeţi ceapa, să faci funii lungi, să găseşti firele de fasole verde de printre coceni de porumb. Pentru că astăzi e rândul tău să îţi ajuţi bunica să pună masa, să aşeze casa, să aibă grijă. Cu toate acestea, ciorba de legume făcută de mamaie e mai gustoasă, iar privitul ei din poartă atunci când aştepţi în poartă după autobuz e la fel. Doar trandafirii au crescut şi au acoperit un colţ întreg de casă. Ca şi tine. Şi nici vacanţa nu mai are trei luni, ci doar câteva zile alergate.

După weekendul asta mi s-a făcut dor subit. Să fie vara aşa cum îmi era o dată. Să mă las purtată de vise în timp ce citesc în camera de la stradă (cea mai răcoroasă). Să îmi facă mamaie clătite. Şi bunicul să mă trezească pentru altarul de dimineaţă. Şi am oftat după perioada când timpul era fără timp măsurat. Căci îmi sunt încă acolo, din ce în ce mai apăsaţi, din ce în ce mai spre departe, din ce în ce mai copii.

Sunt încă copil. Căci altfel nu îmi explic cum de nimic nu mă bucură mai mult ca fericire din ochii lor atunci când stau o zi întreagă pe acasă.

Sunt însă un şi copil care se întoarce spre copilărie cu grijă, pentru a preţui clipele de frumos curat atât de rare.

Exerciţiul de săptămâna acesta: permite-ţi să fii copil. Măcar câteva clipe pe zi. Să visezi şi să râzi fără grija unui mâine sau a unei responsabilităţi sociale, de muncă sau de familie. Şi o să vezi că viaţa nu se împarte numai în deadline-uri, proiecte şi planuri. Ci are gust de cireşe proapete, de vise, şi de oameni dragi. Şi de copilărie. Eu zic că merită 🙂