Luni seara și curățenia din casa bunicilor

De vineri noapte spre sâmbătă dis-de-dimineață până acum cinci minute nu mi-am deschis calculatorul. Cu toate că, dintr-un avânt perfect lucid l-am cărat până la Ploiești și înapoi. Poate doar ca să se joace frate-miu pe el. Între timp m-am întors. Verificat mailuri. Străbătut pe diagonală reader-ul, cu câteva opriri savurate pe îndelete. Socată proaspătă în paharul mare, cu albăstrele model. Îmi simt fiecare fibră din corp de parcă am tras de ea până la epuizare și apoi am așezat-o la loc.

Trebuie să dau niște răspunsuri. Dincolo de orice, ar trebui să-mi dau mie unele. Prefer în schimb să le amân până mâine, ca un copil care spune că își va face temele dis-de-dimineață, știind că nu va face acest lucru oricum. Am învățat să mă plimb cu un trafalete pe perete zilele astea. Am curățat dulapuri și am spălat zeci de farfurii. Am alegat prin magazine după mochetă, mi-am ars mâinile cu substanțe de curățat (eu și încăpățânarea mea feroce de a nu purta mănuși când fac curățenie). Mi-am văzut bunica zâmbind atunci când s-a trezit cu mine și cu mama la ușă, echipate de parcă venisem să restructurăm casa cu totul. Ne-am oprit la bucătărie, hol și baie și am plecat de acolo cu sentimentul de satisfacție pe care îl ai atunci când realizezi ceva ce plănuiai de mult.

I-am văzut și tristețea din ochi, atunci când nu o lăsam să stea cu noi, pentru că din cauza vârstei abia mai poate să se miște și exista riscul să o lovim. Cred că e trist atunci când cei pe care i-ai oblojit atunci când erau mici vin acum și-ți spun să-i lași să facă treabă în locul tău. Dar am făcut asta cu inima senină, ca pentru mine. Și știu că s-a bucurat că am făcut asta, am văzut-o în ochii cu care urmărea din capătul holului cum așezam ultimele lucruri la locul lor. Mi-am retrăit copilăria privind trandafirii din grădină, scoțând găleți cu apă sau spălând în lighean setul acela de vase bune, folosit pe atunci doar pentru musafiri. Și ieri seară, pentru prima oară în mult timp, am dormit adânc și fără vise și m-am trezit cu drag de muncă.

Acum e luni seară și simt că e cazul să revin cu picioarele în pământ. Doar puțin, pentru că mâine merg alături de colegii și bunii mei prieteni de la ForeverFolk la lansarea albumului Mozaic. Alte vise, alte idei.

Să aveți o săptămână frumoasă, dragii mei!

Aceea dimineață. De vis.

Se întâmplă să mai și visezi cu ochii deschiși. Printre picături de timp mereu împărțite în mereu prea multe direcții. E bine că e așa, aproape că aș face din asta recomandare obligatorie pentru oamenii care sunt atât de prinși în realitatea lor imediată că-și uită zâmbetul imediat după ce l-au folosit cu interes.

Azi am visat la o dimineață leneșă. Din aia în care am storurile trase și lumina nu mi se înfige în retină prea devreme, și atunci când într-un final le ridic să mă bucur sincer de soare. Dimineață fără interneți, telefoane sau planuri, ci doar cu timp aparte, cu muzică bună pe fundal și cafea fiartă în ibric. Cu lecturi ușoare, ceva bun de mâncare pe care am timp să-l pregătesc pe îndelete și să-l mănânc la fel, nu cu ochii pe ceas. În casă lucrurile să fie la locul lor și să nu mă obsedeze praful de pe mobila prea închisă la culoare. O dimineață care să se întindă leneș până la prânz, când aș trage aer adânc în piept și mi-aș duce liniștea de moment la plimbare. Sau aș lăsa-o acolo, în timp ce eu mă transform în persoana agitată, care dă mult din mâini și crede sincer că timpul în care nu faci nimic e timp al tău risipit.

Și cu visul acesta în minte, mi-am adus aminte de alte dimineți leneșe, de munte sau plimbări fără sens la mal de mare, de seri cu povești rupte din alte vise. Uneori, nici măcar nu e nevoie să-ți trăiești visul pentru a îți aduce starea de bine, ci doar să ți-l imaginezi cuminte, cu ochii deschiși și mintea aiurea. Cândva, se va întâmpla și tu atunci ai uitat de mult că era un vis, va deveni pretext doar pentru alt moment cu tine. Moment de bine.

Să visați frumos!

Imaginea de mai jos poartă în ea o dimineață frumoasă, de mai anul trecut. Vă las pe voi să ghiciți unde e

40 de ani de muzică – 10 gânduri personale

1) Nu pot pune mâna amintirilor pe acel moment exact în care am ascultat prima piesă cântată de Nicu Alifantis. Îl asociez totuși, poate fără motiv anume, cu perioada Verde de-albastru și cenaclul mic și frumos pe care îl ținem la Casa Memorială Nichita Stănescu din Ploiești. E posibil totuși că am auzit-o pe mama fredonându-i cândva piesele. De atunci, muzica lui are gustul naivității adolescentine.

2) Mi-am trăit cea mai imposibilă poveste de dragoste pe fundalul unei piese de-a lui. Aceea mereu în contra-timp. Inevitabil, de fiecare dată când o aud, în fața mea apare imaginea acelui băiat care o fredona la mal de mare, pe vreme când eram amândoi copii. De atunci, muzica lui are gustul poveștilor.

3) Nu țin minte nici primul concert la care am fost. A fost însă târziu, când deja îi știam piesele și țesusem cu ele pânză de amintiri cu poezie. Țin minte exact seara când l-am ascultat alături de Cântece de Șemineu Band. Rescrierea unor teme cunoscute, descoperirea cu uimire frumoasă, a unor piese noi. Și modul perfect în care toate instrumentele de pe scenă aveau loc acolo. De atunci, muzica lui are gustul inovației și perfecțiunii.

4) Alba Iulia 2011. Trebuia să plec exact în seara în care el urma să aibă recitalul. M-am strecurat cuminte pe un scaun, în sala mare, în timpul repetițiilor. Momentul în care Ploaie în luna lui Marte mi-a intrat pe sub piele. De atunci, muzica lui are energia aparte care îți ține somnul și oboseala deoparte.

5) Premiile ForeverFolk 2010. Domnul Nicu Alifantis câștigase trei premii din cinci. Atunci am văzut artistul în ipostaza omului care ne-a încurajat în nebunia noastră. Nu de dragul premiilor, căci timpul trecut de atunci până acum ni l-a păstrat aproape și ne bucurăm de acest lucru. De atunci, muzica lui are gustul perseverenței și a momentelor în care nu te mai întrebi dacă să mergi înainte.

6) Am avut două albume Cântece de Șemineu. Nici unul nu mai este la mine, pentru că m-am simțit datoare să le dau și altora. Așa cum faci cu veștile bune, florile de câmp sau poveștile cu morală universal valabilă. Le-am ascultat seri la rând și știu că într-o zi îmi voi adormi copilul cu ele. De atunci, muzica lui are gustul liniștii depline.

7) Întâlnirea dintre mama și Nicu Alifantis. A fost aproape întâmplătoare, chiar dacă nu cred în coincidențe. S-a produs la concertul aniversar al Lunii Pătrate, cu el invitat special. A fost o singură piesă. Destul pentru a fi trasă de mânecă cu mai vreau. De atunci, muzica lui are gustul momentelor pe care le împarți cu omul care ți-a fost plasă de siguranță, mentor și responsabil cu adusul cu picioarele pe pământ încă de la naștere.

8) Și pentru că vorbeam de întâlnirea de mai sus, mi-aș dori să o pot aduce pe 20 sau 21 mai la Opera Națională, pentru lansarea albumului Mozaic. Acel album care este o poveste în sine, despre toate momentele adunate în acești 40 de ani, o poveste cu vechi și nou, cu femei și prietenie, cu bucăți pe care le lipești pentru a descoperi totul. De atunci, muzica lui va avea gustul regăsirii.

9) E inevitabil. Atunci când asculți Nicu Alifantis asculți poezia și muzica, fără a le putea separa. Asculți omul cu chitara sau omul alături de care cântă alți muzicieni de valoare. Și toate acestea le transpui, fără niciun fel de efort, în poveștile tale. Îți trăiești iubirile, melancoliile, serile de vară, sau îți proiectezi visele, fugi pe tărâmuri de vis și te joci de-a v-ați ascunselea într-un univers în care lucrurile sunt mereu noi. Și atunci, muzica lui aparține doar timpului afectiv.

10) La mulți ani muzicali, domnule Nicu Alifantis! Și mulțumesc!

Blogger partener la European CSR Lessons 2013

Am ajuns în zona culturilor organizaţionale, a eticii în afaceri şi a responsabilităţii sociale corporatiste (RSC în restul textului) datorită unor oameni care au ştiut să-mi povestească frumoas despre ele. Atât de frumos că erau printre puţinele cursuri pe care le-am citit integral, nu doar pentru prezentări şi/sau examene. Am terminat masterul cu un pumn de vise strânse mănunchi şi o idee. M-am lovit de pereţi, de urechi surde, de companii care credeau că responsabilitatea socială înseamnă să plantezi trei copaci (şi atât), de antreprenori care susţineau că oricum CSR-ul e o mişcare de marketing şi atunci nu trebuie susţinută pentru că vezi tu, companiile mari oricum sunt malefice şi vor duce la sfârşitul omenirii.

M-am speriat, m-am ascuns în colţul meu de lume, am devenit angajat cu normă întreaga într-o corporaţie, am învăţat să analizez cifre şi să citesc printre rânduri. Numai că pasiunile vechi nu se uită uşor. Şi sunt unele idei care ţi se întorc repetitiv în minte, pentru a îţi aduce aminte că eşti dator să încerci să le pui în practică. Am re-început să citesc articole. Să urmăresc ce se întâmpla pe piaţă din România (şi nu numai) în zona dezvoltării unei practici sociale afiliată celei economice. Într-un fel, am urmărit ca observator obiectiv schimbările de mentalitate, de paradigmă, încercarea de a trece de dimensiunea simplistă cu care a fost (prea) multă vreme asociata RSC-ul în România.

Azi pot spune zâmbind că da, RSC-ul este un instrument de marketing si ce daca?. Sa fim realişti un pic: etica aplicată în genere (incluzând, dar fără a se reduce la RSC) este un mod de lucru care promovează anumite practici considerate moral bune ce au drept scop creşterea profitului companiei. Pentru că niciun SRL/ SA/ PFA nu va lucra exclusiv pentru ceilalţi, pentru că esenţa supravieturii lui este profitul.

Şi să coboram pe pământ, să vedem că dincolo de imagine, loialitatea angajaţilor şi/sau cumpărătorilor şi credibilitate, politicile de responsabilitate socială implementate corect, cu planuri de dezvoltare pe termen lung şi cu impact dublu (social şi economic) sunt cele care în timp creează comunităţi, oferă creşteri financiare în zone slab dezvoltate, şi dau o mâna de ajutor mediului acolo unde statul poate fi depăşit de situaţie. Astăzi, responsabilitatea socială corporatistă nu se mai rezumă la a plantă trei copaci sau a sponsoriză o casa de copii o dată pe an (ambele activităţi fiind, de altfel, importante în felul lor), ci la planuri pe termen lung, comunităţi şi departamente întregi care oferă soluţii.

Cu aceste gânduri voi fi prezenta vineri, în cea de-a doua zi a European CSR Lessons, la Biblioteca Naţională. La cum e structurat programul, cred că va voi povesti cel puţin o săptămână despre ceea ce învăţ acolo. Pentru că, uneori, când vrei să treci din postura de observator în cea de practician, e nevoie să o iei de la început cu învăţatul. Aşa că plec fără prejudecăţi, fără idei fixe şi doar un un bagaj teoretic suficient cât să nu fiu depăşită de un discurs tematic.

Ceea ce nu înseamnă că nu am aşteptări. Mă aştept la studii de caz interesante, sunt curioasă fără doar şi poate de rezultatul dezabaterii cu privire la politicile publice de CSR, vreau să văd oameni dincolo de business. Bineînţeles, le voi împărţi cu voi, aşa cum le voi vedea şi auzi.

Dacă aveţi întrebări pentru dezbateri sau pentru oamenii prezenţi acolo în cea de-a doua zi, lăsaţi un comentariu. Promit să fac tot posibilul să va răspund la ele.

Detalii despre eveniment, program, vorbitori gasiti aici.

Suntem bucăți

Suntem construiți din bucăți. Unele verzi, altele albastre, unele cu ploi. Ni le culegem de pe drum, cu mâini înfrigurate le așezăm pe masă și apoi încercăm să le atașăm la imaginea ce uneori pierde contur. Alergăm cu mâna întinsă, ca cerșetorii ce uneori se plimbă în metrourile vechi, după piese care lipsesc, zâmbim și colorăm un colț, urlăm și altul se rupe.

Suntem un puzzle. Numai că am impresia că uneori uităm că piesele noastre se află în buzunarele sufletelor de lângă noi. Că noi le ținem captive bucățile lor, sperând că se vor lipi cu ale noastre. Și în loc să construim împreună, alergăm separat până când strângem atât de multe bucăți fără sens că avem nevoie de pastile pentru a dormi.

Vezi tu, cele mai frumoase jocuri sunt cele în doi. Puzzle-ul unei relații se construiește cu bucăți din tine. Alea pe care ești dispus să le dai. Azi un zâmbet, mâine un cuvânt bun, poimâine un stol de fluturi. Și alea pe care ești dispus să le primești. Azi un cântec, mâine o îmbrățișare, poimâine un compromis. Farmecul jocului e că poți construi împreună. Nu spune nimeni că e ușor, mai ales când nu ai o machetă după care să te ghidezi. Dar ai răbdarea să descoperi fiecare piesă pe care celălalt o aduce în joc și să o alături cu una din ale tale. Fiecare pas înainte e imaginea unei dimineți cu soare și zâmbet ascuns în cana de cafea.

Unele puzzle-uri le construiești o viață întreagă, alături de acei puțini Oameni aleși să-ți fie jumătăți de gând. Unele au trei piese, pentru că apoi nu se mai leagă. Altele rămân într-un stadiu pe jumătate finisat, pentru că cineva care deținea colțurile nu a mai fost dispus să le așeze la locul lor. Și în toate exiști tu.

Și tot jucându-te, toată povestea asta îți va da piesele de care ai nevoie pentru a te completa. Fără să mai alergi inutil.

Să aveți o săptămâna în care să (vă) construiți frumos!

Siguranța rutieră – între statistică și acțiune

Suntem crescuți și hrăniți de statistici. Pe modelul Mărită-te cu primul care îți iese în cale, că oricum sunt 7 femei pe cap de bărbat și rămâi singură apoi. Statistici despre vieți și morți, despre căsătorii și divorțuri, despre încredere și lipsa ei, despre ce ai mâncat dimineața. Nici măcar nu le mai băgăm în seamă, pentru că ni se pare că nu mai contează. La urma urmei, nu vrem să fim parte din numerele pe care toată lumea le ignoră oricum.

Sau poate nu chiar toată lumea. Acum câțiva ani cei de la Națiunile Unite au tras un semnal de alarmă cu privire la numărul din ce în ce mai mare de accidente produse pe șosele (indiferent că participanții implicați erau pietoni, șoferi sau bicicliști). Iar demersul care a urmat are un obiectiv înalt și o durată de 10 ani. Este vorba de Decada de Acțiune pentru Siguranță Rutieră 2011-2020 ce are ca scop să salveze 5.000.000 de vieți. La cel de-al doilea an de existență, Săptămâna Siguranței Rutiere (6-12 mai) este dedicată siguranței pietonilor.

De ce? Raportul global cu privire la siguranța rutieră 2013* (realizat de World Health Organization, colaborator al proiectului și sursă principală de informare pentru acest articol) spune că anual 1,24 milioane de oameni mor pe străzi. Da, știu ne întoarcem la cifre, dar astea sunt din acelea menite să te facă să te uiți mai atent pe unde mergi. Din acestea, aproape un sfert sunt legate de pietoni (foarte exact vorbim de 22%). Ei bine, nu-i așa că acum chiar nu îți dorești să te transformi și tu într-o cifră? Ba chiar să încerci să scoți unele din ecuație?

Să ridice mâna sus cine nu traversează strada zilnic. Sau cei care, în calitate de pietoni nu au avut cel puțin un episod cu nervi legat de un șofer. Sau șoferul care nu s-a trezit cu un bezmetic în fața mașinii, decis să trebuie să traverseze exact acolo unde nu există trecere de pietoni? Că ne place sau nu, în postura de pietoni ajungem toți, în anumite puncte ale zilei. Și dincolo de scuzele legate de infrastructură proastă, polițiști care nu știu să își facă treaba și o legislație care există doar pe hârtie, felul în care te comporți pe stradă, și mai ales atunci când vrei să o traversezi poate face diferența. Între a fi în statistica rea și a fi în cea care adună viețile salvate. Iar dacă ai copii/nepoți, învață-i să fie pietoni responsabili de ceea ce fac.

Da, știu, sunt cazuri în care poți fi oricât de atent și să dai de un șofer cu mintea la plimbare. De la alcool, oboseală sau neatenție. Asta e spusă de cineva peste care a dat mașina pe trotuar  deci nu vorbesc din cărți.  Dar nu e cazul să testezi cât de atenți sunt șoferii, traversând oricum și oriunde. Și chiar dacă par redundante și la mintea oricui, ține-ți cont de sfaturile de mai jos. Nu o dată pe zi, nu o dată pe lună.

§         Respectați semnalizările din trafic

§         Circulaţi pe trotuare

§         Traversați pe trecerile de pietoni sau pe la intersecții

§         Opriți-vă, Priviți, Ascultați!

§         Când traversați, priviți STÂNGA, DREAPTA şi iar STÂNGA

§         Exprimați-vă intenția de a traversa, făcând un pas pe trecerea de pietoni

§         Este important să vedeți și să vă faceți văzuți!

§         Stabiliţi contact vizual cu şoferii cand traversaţi

§          Nu traversați prin fața unui autobuz oprit

§         Copiii nu trebuie să se joace lângă drum sau să traverseze singuri.

 

Și dacă vrei să te joci puțin, înscrie-te la The Long Walk Short, un proiect care te pune să te plimbi, să faci o poză cu bannerul pe care scrie pentru ce te plimbi. Ghici ce? Niște copii de grădiniță au făcut deja asta, ajutați de Centrul de Consultanță pentru Victimele Rutiere (de care nu știam că există, am constatat azi că se implică în tot felul de acțiuni și zău că ar merita ceva mai mult decât o pagină în wordpress). De la ei, poza de mai jos.

În rest, să fiți niște pietoni zâmbitori și un weekend minunat!

* Raportul în găsiți aici. Și dacă nu te-ai săturat de cifre aruncă un ochi și pe ăsta: status-ul siguranței rutiere în România . Iar dacă vrei ceva mai mult decât sfaturi, cei de la WHO au pregătit un manual întreg pentru siguranța rutieră a pietonilor dedicat factorilor de decizie. Sunt curioasă dacă vreun plătit de-al statului nostru a aruncat un ochi pe el.

Unele relații funcționează și cu pauze

Monstrul portocaliu (adică bicicleta mea) a intrat în viața mea acum vreo trei ani, dintr-o idee fixă de jumătate a mea și pe jumătate a jumătății din aceea perioadă. Nu mai mersesem pe bicicletă de prin copilărie, așa că primul drum cu ea (de pe undeva de lângă Vitan până în zona Romană) s-a dovedit a fi o provocare. Pentru că îmi era frică de mașini, de mine și de chestia aia cu două roți, portocalie, pe care trebuia să o conduc pe unde trebuie. Apoi, încet-încet ne-am împrietenit, mi-a devenit mijloc de transport spre locul de muncă, companion la plimbări prin parc și altele de genul. Jumătatea de atunci a plecat din viața mea, monstrul portocaliu a rămas, semn al unei iubiri ce nu se uită. Cea de mers pe bicicletă.

Toate bune și frumoase până anul trecut, prin aprilie. Când domnul ce îmi îngrijește spatele de mai bine de un an acum s-a uitat la mine galeș pe deasupra ochelarilor și mi-a spus că trebuie să renunț la ea. Pentru cel puțin șase luni. Că spatele meu nu se împacă bine cu căratul ei cale de două etaje și nici faptul că transpir (inevitabil) atunci când merg cu ea. A venit iarna, ea a rămas obiect de decor pe balcon, cu roțile din ce în ce mai dezumflate, cu praf ce i se așeza pe cadru. Dacă nu ar fi fost perpetuu în raza mea vizuală, probabil aș fi uitat despre ea. La fel cum am uitat o mie și una de lucruri și senzații pe măsură ce iarna mi s-a instalat confortabil pe sub piele. Încet-încet am început să le adun de pe drum, să respir emoții, să mă bucur de ele ca un copil (dar despre asta vorbim altă dată).

Iar săptămâna trecută a venit veste cea bună. Ca să o compenseze pe-aia proastă că mai am de făcut trei luni tratament, exact atunci când am crezut că am scăpat, același domn mi-a spus: ai putea să începi să ieși cu bicicleta. Așa, 2-3 ore pe săptămână în primă fază, apoi mai vedem. A venit Paștele, am plecat acasă, monstrul portocaliu tot pe balcon, tot cu roțile dezumflate. Am venit acasă, pompă nu am ajuns să-mi cumpăr, așa că azi îmi iau ochii mari și privirea de copil pierdut în spațiu și mă duc la proprietarul garsonierei în care locuiesc și-l întreb de nu are o pompă. Nu are, dar are una care merge la mașină și să merg cu bicla să o pună pe picioare.

La ora șapte jumătate aveam bicicleta cu roți numai bune de dat pe asfalt, rucsacul în spate și am plecat. Am reușit performața să mă rătăcesc în IOR (nu pot spune cum te poți rătăci într-un parc care e aproape în cerc, dar m-am învârtit vreo 15 minute să-mi dau seama pe unde să ies din parc), am mers încet, savurând fiecare parte de drum, am alergat doar ca să îmi aduc aminte cum e. Și am realizat, ajungând acasă un pic obosită, că mersul cu bicicleta e ceva ce nu se uită și ce îți rămâne imprimat în fiecare fibră a corpului.

E bine!

Dovada că sunt relații care pot fi reluate, dar chiar și atunci ai un pic de muncă. Pe a mea trebuie să duc la revizie, să nu mă părăsească de tot

Și o piesă tematică, pentru că asta am ascultat în căști azi dimineață. Un semn de soare.