Escapade. Muzicale.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz)

Visul meu desuet ancorat în concret. 

IMG_0001

Fraza asta s-a ițit în mințile mele crețe dis-de-dimineață între procesul de îndreptat părul și gurile de cafea cam prea fierbinte. Știam că nu-i a mea (m-oi pricepe eu la lipit cuvinte, dar se pricep alții cum eu nu o să pot nicicum). Mai știam că-i sigur dintr-un cântec, că așa cum a apărut ea a avut și-un minim de fond sonor. Singura problemă era că nu reușeam nicicum să-mi dau seama a cui e piesa și nici măcar domnul Google nu avea cum să mă ajute.

Pe la prânz am identificat vinovatul, pe numele lui Dragoș Boeru (căutam un articol de pe la începuturile blogului și am dat de numele lui și atunci s-au făcut legăturile). Și tot atunci mi-am luat din pauza de prânz vreo 20 de minute pentru a asculta în căști niște povești de-ale lui. Pe două dintre ele le găsiți mai jos.

Pe mine m-au dus undeva, la o plimbare mentală între Centrul Vechi și căminele din Grozăvești, acum vreo niște ani. La câteva întâlniri norocoase. La vise care au rămas închise sub cheie. La o vară cu mai multe vămi decât aș fi crezut vreodată. Vara când am crescut cel mai frumos, pentru că am învățat să spun ce cred și simt. Chiar dacă uneori asta a durut. Bineînțeles, poveștile s-au oprit la răspântii și încă își caută finalul. Până atunci, am mai crescut un pic, stăm mai mult cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori, dar ne mai dăm să visăm.

Dragoș cântă povești. Și uneori e bine să te mai pierzi pe drumurile lor. Se recomandă consumul responsabil și gestionarea cu grijă a amintirilor. Sunt curioasă pe voi unde v-a purtat gândul cât le-ați ascultat 🙂

În rest, la polul opus de Noaptea albă se află Ziua Albastră. 

Anunțuri

Joia

IMG_0053

E ziua când îmi dau voie să mă gândesc la tine.

Doar atunci, cafeaua de dimineață e cu o jumătate de linguriță mai tare.

Uneori, prind un fel de zâmbet în colțul albastru de cer pe care îl văd de la birou, și știu că ai citit din nou printre rânduri.

Joia e timp de schimbare, se iau deciziile esențiale. Ce facem în weekend? Cum îmi schimb viața de luni? (că doar nu o să fac schimbări vinerea, și weekendul nu se ia niciodată în calcul).

Tot cam atunci, pe la apus, oasele încep să se dezintegreze, iar neuronii să facă incursiuni în trecut.

Curge oboseala prin brațe, se spun cele mai mari adevăruri. De cele mai multe ori în glumă, și tocmai de aceea nimeni nu le mai crede.

Dacă spui ”Te iubesc” joi, atunci trebuie să fie cântat, pentru că așa încep diminețile ei, cu bucăți obsesive de note, și poate doar așa o să te (mai) creadă.

Joia e prinsă mereu pe nepregătite și de aceea fiecare sentiment lovește înzecit, poate de aceea e ziua dedicată cuvintelor mari. Sau a celor mici, compensate de fapte cu (sub)înțeles.

Și într-o zi de joi am descoperit că dorul nu este o stare, este un loc. Situat pe partea stângă, undeva într-e coaste și la vreo 3 cm de inimă. Și că atunci când spui ”Mi-e dor”, în locul acela se strâng toate zilele de joi, diminețile albe, cafeaua mereu mai tare, cântecele -obsesie și pentru că locul e prea mic, și ele prea multe atunci încep să se înghesuie unele peste altele, precum călătorii dimineața în metrouri, și de-aia doare.

Joia e o zi bună să spui ”La revedere”.

Ceea ce am făcut eu azi. Ceea ce vă doresc și vouă. Pentru că vă timp și un strop de spațiu în locul cu doruri, să puteți să mai strângeți niște zile de joi 🙂

Escapade de luni. Literare.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz. vor fi postate preponderent lunea, când mai mereu, dintr-un motiv sau altul așteptăm ceva. ziua de vineri, un telefon, mesajul care să ne însenineze ziua – chiar dacă-i miez de noapte, sau poate doar un somn lung și cu vise albastre. bineînțeles, dacă apar și-n timpul săptămânii, vor fi simple escapade. doar că cele de luni au un farmec aparte. al fugitului de acasă atunci când toată lumea ți se împarte între un trebuie să și o iubire ce vine dar nu prea). 

IMG_0001

Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează.

Mama nu știa că e la concurență cu bărbații barului, iar bărbații nu știau că se măsoară cu ea. Toți presupuneau că sunt de aceeași parte, pentru că toți împărtășeau o idee învechită despre bărbăție. Mama și bărbații credeau că a fi bărbat bun e o artă, iar a fi un bărbat rău – o tragedie, atât pentru lume cât și pentru cei care depind de bărbatul tragic cu pricina. Deși mama mi-a transmis prima această idee, barul lui Steve este locul unde am văzut adevărul ei demonstrat zi de zi.

Barul mi-a creeat obiceiul de a transforma fiecare persoană ce-mi ieșea în cale într-un mentor sau într-un personaj și, datorită barului, sau din cauza lui, am devenit o reflecție sau o refracție a tuturor.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți, o lecție pe care am învățat-o mai repede decât majoritatea oamenilor, dar pe care mi-a luat mai mult decât majorității să o aplic corect.

(fragmente din Dulcele Bar, al Domnului J.R. Moehringer. Cum a ajuns să-l cheme J.R, fascinația barului, lupta de a ajunge la Harvard și apoi spaima copilului ce se întoarce la bar, personaje tăiate dintr-un bucată, dar mereu privite prin unghiul omului care cândva i-a venerat – și în cele din urmă, o parte esențială din povestea unui om care a ajuns laureat Pulizer în 2000 – le găsiți aici. Alături de gust dulce-amărui și certitudinea că nu-i nimic pierdut pentru totdeauna)

Lecția lui 2015

WP_20131031_001

Într-o ordine firească a lucrurilor, lecțiile despre un timp, un proiect, o alegere vin la finalul acestora. Într-o ordine emoțională, îți poți alege lecțiile din puținele date pe care le primești o dată cu un nou început și să îți conturezi viitoarele planuri în funcție de ele.

Și dacă finalul lui 2014 / începutul lui 2015 a venit cu niște nopți albe (și nu din cauza petrecerilor neîntrerupte), cu o stare de greață permanentă (și nu una metaforică) și cu senzația că datul jos din pat devine cam cea mai complicată acțiune pe care o poți întreprinde, am avut și mult timp la dispoziție. Timp de a (mă) pune în ordine, de a lua niște decizii, de a pune puncte acolo unde e cazul.

Lecția cu care am început anul e că dacă nu sunt disponibilă în timp real pentru mine și pentru nevoile mele, apoi o să fie cam greu spre imposibil să mai fiu acolo și pentru ceilalți. Că primul pas prin care pot începe să fac asta este să am grijă de sănătatea mea și de ficatul meu care a resimțit brusc pe 30 decembrie cam cât de tare l-am forjat în tot 2014 (și cum fiere nu mai dețin de niște ani…săracul a dus în cârcă toate nopțile albe, regimurile haotice și cafelele nemăsurate).

Așa că îmi cer scuze dacă o să mă simțiți egoistă uneori. Am decis că nu mă pot împărți în 1000 de direcții fără să pierd eu între ele. Am nevoie să mă recompun. Am simțit că există oameni care îmi fac rău, chiar dacă uneori îmi sunt extrem de bine, pentru un timp. De ei trebuie să mă vindec.

Oamenii care contează au înțeles deja că am nevoie de spațiul acesta al meu și pentru mine, și au fost aproape. Am râs, ne-am făcut rezoluții împreună, ne-am conversat la miez de noapte. Sunt aceeași oameni care vor înțelege că voi comada apă plată în loc de bere și că voi prefera uneori o seară de povești și ceai în loc de o noapte albă. Ba mai mult, îmi vor atrage atenția că …poate e mai bine așa 🙂 (vorba unui cânticel simpatic tare, pe care sper tare-tare mult să-l văz înregistrat pe album anul acesta).

Lecția lui 2015 e despre a te concentra pe ceea ce-ți face bine pentru a putea dărui înapoi înzecit. Pentru că anul trecut am primit extrem de multe momente speciale, de zâmbete deschise, de mâini întinse, atunci când eu eram prea ocupată să mă descompun. Și știu că le pot returna doar dacă voi construi binele din mine. Cu inima împăcată și ficatul funcțional 🙂

Să fiți frumoși și să dăruiți în fiecare zi un zâmbet. Restul, sunt detalii 🙂

Ce s-a ales din ideile lui ianuarie 2014…

Lista lansată în ianuarie 2014. Din care bifăm sau nu, după caz. Fără bilanț pe blog anul acesta, că la 64 de articole scrise nici măcar nu prea am de unde alege 🙂 (și oricum le puteți răsfoi în juma de oră, maxim 🙂 )

  • să îmi fac timp (…)timp de scris, de citit, de ascultat povești – work in progress. ideea a prins contur abia după jumătatea anului, atunci când am conștientizat dureros (fizic și psihic) că dacă nu îmi fac timp pentru mine, atunci nu mai pot face nimic pentru cei de lângă mine
  • să ascult mai mult. și, pe cât posibil, să vorbesc mai puțin. – work in progress care trebuie evaluată de oamenii de lângă mine. am ajuns să țin mai multe pentru mine. cu toate acestea, am vorbit mai mult despre ceea ce simt, cred, despre anumite decizii. tot spre final de an am început să învăț să mă ascult. 
  • să ajung în Danemarca, în primăvară, pe cât posibil  în prejma zilei mele de naștere  – am ajuns. a fost o experiență aparte. nu m-aș întoarce, dar tiza mea cu zâmbet larg mi-a arătat țara asta ca pe o poveste. 
  • să ies din zona de confort mai des. primul pas o să fie în februarie, când – după trei ani de stat în garsoniera simpatică din Dristor – o să îmi pun viața în cutii și o să mă mut. nu, nu mi-am luat casă, ci doar schimb spațiul pe un apartament pe care îl voi împărți cu încă cineva – viața în tei e simpatică, mai ales că acum avem un nou coleg de apartament (sub forma câinelui colegei mele, căruia i-am devenit ”mătușă” 😀 )

SAMSUNG CSC

  • să pun bani deoparte și să mă plimb un pic mai mult. – bani deoparte n-am reușit să am la finalul anului. dar am vizitat Budapesta și Praga, într-o vacanță nu foarte scumpă, dar extrem de simpatică. (mulțumesc, R)
  • să descopăr cel puțin un oraș nou în România. dacă se poate să fie Mediaș sau Timișoara. – se amână pentru anul viitor 🙂 nu prea m-am plimbat în 2014.
  • să îmi cumpăr două cărți pe lună. pentru că timp de un an am citit preponderent de pe ebook reader și îmi e dor de senzația pe care o dau paginile întoarse ale cărților – am cumpărat câte ceva, am citit 32 de cărți (conform Goodreads), majoritatea în print. am descoperit spre finalul anului dorul de a scrie despre ceea ce citesc, așa că planul pentru 2015 e nu numai să cumpăr, dar să și scriu.
  • să accept că lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum vreau eu și să nu mă mai concentrez pe trecut, ci pe azi – în teorie sună bine, în practică uneori a te concentra pe azi se poate dovedi un mare bolovan în drum. ocazie cu care am descoperit că e bine ca – măcar din când în când – să lupți pentru ideea de mâine. chiar dacă ea nu o să aibă aceeași formă pe care o vezi azi. de reținut și aplicat mai des la anul.
  • să mă cațăr pe o stâncă – bifat. și a fost un sentiment extrem de mișto. de repetat musai. nu o dată, ci de câteva zeci de ori (doru, vali, ionuț, ruxi, cris – mă bazez pe voi să mă trageți de mânecă pentru asta, da? 🙂 )
  • să mă bucur de ceea ce am și de ceea ce pot face. fără a mai cădea în capcana butoaielor de melancolie. – nu au fost butoaie cu melancolie. au fost căderi abrupte, despre care încă nu simt puterea să povestesc. am trecut peste ele având lângă mine niște oameni minunați care mi-au aratat cum să mă bucur din nou. rămâne pe lista de idei și pentru 2015. 
  • să învăț ceva nou. încă nu știu ce 🙂 – am învățat un job nou, în aceeași companie. pare simplu, s-a dovedit a fi mai complicat decât credeam, dar cu siguranță a venit cu multe lecții la pachet. la anul vreau să învăț să dansez 😀
  • să zâmbesc dimineața, mai ales atunci când mi se pare că e extrem de complicat să fac asta. – cred că trebuie aici să o iau cu pași mici. iar primul ar fi să învăț să mă împac cu existența dimineților, mai ales în perioada septembrie – martie (zona mea gri din an 🙂 ). cu toate că am descoperit niște metode de zâmbet chiar și în plină toamnă. pe-astea din urmă le-aș păstra și pentru 2015 🙂
  • și, așa cum mi-a urat cineva drag, să fac alegerile bune de fiecare dată 🙂 – ceea ce în mod evident nu am făcut :))) dar cel puțin trag linia fiind extrem de liniștită cu fiecare alegere făcută. profesional, personal, emoțional. chiar dacă prin unele dintre ele m-am rănit, prin altele am depărtat oamenii, iar în unele am luat exact decizia pe care nu doream să o iau, dar mi-a fost forțată mâna sau rațiunea.

Cam asta a fost. Pentru 2015 mi-am propus un singur lucru: să nu mai amân. să nu mai fac planuri, ci să întreprind acțiuni. și da, nu o să mai am o listă de idei, ci una cu obiective – din acelea palpabile și tangibile. pentru că am ajuns la final de 2014 să îmi doresc să mă pot măsura cumva și constant că n-am cum.

a fost un an haotic (aș spune greu, dar cred că aș fi mult prea subiectivă). a fost un an în care m-am schimbat. a fost un an în care viețile celor de lângă mine s-au redesenat. și da  – cred că povestea cu ciclurile de viață care se modifică la fiecare 7 ani nu-i chiar balivernă.

așa că…dragii mei, să ne vedem la Anul zâmbitori și împăcați. Cu noi și cu ceilalți. Mai apoi, cam cât de sănătoși este posibil. Apoi, ne putem face listele liniștiți 🙂

Să fiți (cei mai) iubiți!