Rochia cea noua

 

 

 

 

 

 

Rochia cea noua (Linda Grant, editura Leda)

Nu stiu exact daca numele cartii, ce imi parea familiar, coperta inspirata sau doar pasiunea mea pentru ideea de rochii m-au facut sa aleg cartea, dar stiu cu siguranta ca n-a fost de loc o alegere intamplatoare.

A fost, de departe, tipul de carte de care aveam nevoie pentru a reincepe parcursul unor povesti ascunse intre file, activitate de la care, cu parere de rau trebuie sa recunosc, m-am substras in ultima vreme. O carte care m-a prins printre itele povestii (sau povestilor) pe care le spune, chiar daca nu complicate si extraordinare, puternic realiste si pline de intrebari.

Teoretic, cartea are drept personaj principal pe Vivien, prima nascuta pe tinuturile britanice a unei familii de imigranti unguri, crescuta in permanenta in proximitatea casei si care nu are trecut. Cel putin nu stie de existenta unuia. Pe masura ce creste, Vivien se retrage din ce in ce mai des din fata unei realitatii care nu o prinde de loc, in lumea cartilor si in farmecul hainelor vintage.

Undeva, prin primele pagini ale cartii, isi face aparitia un unchi excentric, cu un costum albastru-electric, care dispare la fel de brusc, in tipetele isterice ale tatalui lui Vivien. Cine este acest unchi si care e povestea lui sunt intrebari care cresc si o macina pe cea care devine, la doar o zi dupa casatorie, vaduva.

De pe la jumatatea cartii, personajul lui Vivien se estompeaza, fiind puternic pus in umbra de personajul Sandor. Unchiul iesit din inchisoare, pe care Vivien il intalneste intamplator intr-un parc, ci caruia se angajeaza sa ii scrie memoriile (sub masca unei identitatii false, dar dincolo de care ambii protagonisti stiu adevarul). Asa incepe sa se creioneze o istorie a familiei, asa se descrie o lume paralela cu lumea din Anglia anilor ’70, cu Frontul National si Capete Rase. O istorie care merge in paralel cu istoria lui Vivien, care trece de la pasiunea pentru haine vintage la pasiunea pentru stilul punk, de la un om fara intrebari, la un om cu prea multe intrebari.

Dincolo de problemele de familie, de evolutia personajului principal, in paralel cu evolutia unei societati intregi, problemele pe care le ridica cartea sunt de ordin moral, si par sa plieze cititorul pe aceleasi sentimente contradictorii pe care le are personajul principal. Sandor Kovaks, devenit un batran peste care anii de inchisoare, lagarele si viata traita intr-un foc continuu si-au spus cuvantul, are nevoie sa isi spuna povestea. Iar povestea lui e in totala contradictie cu toate povestile prefabricate de mass-media pe care Vivien la primise in perioada unui proces ce fusese faimos la vremea lui.

Recomand cartea cu caldura, nu atat pentru poveste, cat pentru faptul ca reuseste sa puna sub semnul intrebarii concetele de oameni buni si oameni rai, construind in jurul ipocrizei pe care majoritatea personajelor din carte si-o aroga un postulat cat se poate de simplu: atata timp cat traiesti intr-o masca, nu mai poti fii nici bun, nici rau, ci doar o imitatie de om. In spatele hainelor purtate, a unor coafuri mai confirmiste sau punk, in spatele hainelor vintage sau a alurii elegante a lui Eunice (iubita extrem de eleganta a lui Sandor), stau declaratii a ceea ce indivizii doresc sa apara in ochii celorlalti.

Prin urmare, o poveste simpla despre vieti complicate, asa cum sunt cele ale majoritatii oamenilor, pusa in lumina de intrebari si probleme de ordin moral. Cel mai bun aspect al cartii: faptul ca ideile serioase sunt strecurate printre randuri, si tocmai de aceea raman perfect valide dup ace ai inchis cartea, nefiind in niciun moment perfect explicite, ci mai degraba deduse.

Ca sa spun pe scurt si minusurile cartii, e aceea ca mi se pare cumva…deja cunoscuta cartea. Nu ca as mai fi citit-o undeva, dar temele ei, povestea tanarului (aici a tineri) fara istorie care brusc regaseste o intrega lume in spate, povestea imigrantilor care au o lume inchisa, ideea ca hainele te pot schimba sau se schimba ele in functie de evolutia ta, par oarecum redundante. Cu toate astea, avantajul cartii de fata e ca macar nu le expune intr-un mod total plictisitor.

Se recomanda la metrou, in serile in care simtiti nevoia de detensionare sau intr-o duminica mai lunga. A se servi cu ceai tare negru, cu miere si lapte. English style 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s