Despre critici. Și asumarea lor.

Cine a stat vreodată în preajma mea știe că nu mă împac prea bine dacă sunt criticată. Sau trebuie să mă cunoști destul de bine pentru a îmi putea spune ceva și să admit foarte ușor. Cu toate acestea, am pretenția de la mine ca după clasicele 30 de secunde de îmbufnare să mă gândesc la ceea ce mi-ai reproșat. De cele mai multe ori, îmi recunosc greșeala, mi-o asum, o repar cumva. Și dacă nu, poți fi sigur că am cel puțin 3 motive bine argumentate pentru care să cred că ceea ce spun/fac/scriu eu e mai bine.

Motivul e simplu și de bun simț și mă aștept (uneori cred că prea mult) ca și cei din jurul meu să-l respecte. Și anume nu pornesc de la premisa că orice formă de critică e făcută să distrugă, ci din contră. Dacă îmi ceri părerea, însemnă că vrei opinia mea, nu opinia ta oglindită în mine. Și dacă îți cer o părere, o fac pentru că te consider un om destul de important în ierarhia mea personală încât să-mi pese de ceea ce spui, să iau în calcul și – eventual – să iau măsuri.

Exemplu simplu: Dacă îți spun că rochia x i-ar sta mai bine unei tipe de 1.80 și 50 de kile, sau că nu te prinde culoarea roz-bombon, apoi…nu o fac din gelozie/invidie sau mai știu eu ce motiv perfid. În primul rând că eu mă simt destul de confortabil cu mine (cu toți cei 158 de cm și cele 50 de kilograme deținute), în al doilea rând pentru că mie îmi face mama rochii dacă plâng după ele. Model original 🙂

Ideea mea e că, atunci când cineva îmi cere o părere, eu presupun din start că ar vrea o părere sinceră. Nu să fie periat pe coadă, sau ridicat în slăvi. Am o amică care mă sună pentru că (citez) am nevoie de o palmă peste ochi. La mine arta subtilității e cam la gradul eleganței unui elefant în magazinul cu porțelanuri, și – dincolo de orice inconveniente mi-a adus asta de-a lungul timpului – rămân la  principiul că a avea altă părere decât celalalt, a avea puterea să i-o spui și, mai mult, să îndrepți un comportament pe care îl consideri greșit, e dovadă a faptului că îți pasă de omul ăla.

Asta pentru că eu cer păreri doar unor oamenii în a căror opinie, gândire și analiză am încredere. Și dacă părerile lor vin sub forma unor critici mi se pare un vot de încredere să le acord răgazul de a le analiza. Poate au sau nu dreptate. Dar nu o să le ignor niciodată, pentru simplul motiv că an învățat de-a lungul timpului că cei care te critică sunt, în general, oamenii care îți doresc cel mai mult binele.

Bineînțeles, aceste principii nu se aplică celor care sunt critici șefi din fragedă pruncie, cărora nimic/nimeni/nicicum nu le e îndeajuns de bine și nici celor care – sub masca ajutorului pe care ți-l oferă – au grijă să îți facă moralul franjuri. Cred că sunt cazuri izolate în viețile noastre, pe care putem să le tratăm cu aceeași obiectivitate cu care ar trebui să răspundem la întrebarea ce părere ai despre…?

Prefer o lume de critici – chiar și din acelea răutăcioase – decât una în care atitudinea să fie una de indiferență, că tot scrise de-alde Andrei Cismaru despre asta. De altfel voi recunoaște că postul de azi de o combinație între o situație de tipul celei cu rochia (numai că mult mai serioasă), o ideea încolțită când citeam postul despre miserupism și o migrenă teribilă care îmi face toate ideile la fel de elastice precum plastilina. Și la fel de greu de modelat 🙂

Dacă nu v-ați prins, ideea e că – dragii mei – faceți-vă vouă și mie un pustiu de bine și demonstrați că vă pasă oamenilor de lângă voi, atunci când ei vă cer părerea. Chiar dacă asta înseamnă ca uneori să îi tragi de mânecă, să le schimbi traseul unui vis sau să fiți acuzați de rea-voință.

Bărbatul-geantă

Puține sunt accesoriile fără de care nu pot trăi. Mă pot lipsi de ceasul roșu (a cărui curea e oricum atât de roasă de vreme, că nu cred că mai rezistă mult), cercei nu am purtat niciodată, aș putea să mă mulțumesc cu doar vreo 5 perechi de pantofi din cele ceva mai multe pe care le dețin, ba chiar și de eșarfele multicolore m-aș putea despărți cu dragă inimă. Nu pot ieși însă pe stradă fără geantă. Mă simt de parcă umblu dezbrăcată prin mijlocul mașinilor de mare fiță care se plimbă prin Dorobanți dacă mi se întâmplă să nu am de luat după mine decât un telefon și-un set de chei, și-atunci să renunț la geantă.

Puțin obsedată de gențile mele (care nu sunt cu sutele, nu vă fie teamă, dar pe care le iubesc cu pasiune), am ajuns la concluzia că bărbații de prin viața noastră – a doamnelor – ne sunt precum gențile. Unele sunt accesorii. Altele, truse de supraviețuire.

Pentru că există geanta de zi cu zi. Cea în care îți arunci portofelul, cheile, parfumul dar și vreo 1001 de alte nimicuri de care nu vei știi niciodată când ai nevoie. Dacă ai fost și tu printre cele care au cărat în geantă la un moment dat un set de șurubelnițe, un ciocan sau un creion de tensiune, sigur știi la ce mă refer. Geanta care se așeză confortabil pe umăr, pe care nu o schimbi prea ușor cu alta – chiar și atunci când pielea s-a tocit pe alocuri, și pe care o porți cu drag în plimbări, la cafea, în viața de la job și de după acesta. La fel cum există bărbatul care ți s-a așezat confortabil pe partea stângă (sau dreaptă, depinde de preferință) a inimii. Cel care deține cheile necesare sufletului tău, dar și celelalte 1001 de nimicuri care te pot face fericită.

Există geanta luată din impuls de pe raft. Pentru că te-a atras modelul, culoare sau închizătoarea aurită. Pe care nu o poți asorta cu nimic și care va sta cu lunile într-un raft până te vei decide că locul ei nu e în viața ta. La fel ca bărbatul care te-a vrăjit cu un zâmbet suav, dar în care nu poți pune nici măcar jumătate din lucrurile care ți-ar trebui pentru o zi perfectă. Cel pe care te-ai străduit să-l asortezi cu serile tale de ceai și muzică sau cu nebunia de culori din tine, dar care – oricât de bine ar arăta în vitrină – îți e total nepotrivit.

Geanta de seară nebună în oraș. Mereu asortată cu tine, gata să plece în expediții nebune la miez de noapte, bună de luat drept companion pentru ore fără șir la dans. Nu are nevoie să fie încăpătoare, e de ajuns să poți avea esențialul în ea. Cel cu ajutorul căruia să te simți în largul tău. La fel ca bărbatul pe care ți-l agăți de umăr într-o asemenea seară. Trebuie să fie fabulos de potrivit cu momentul. Dimineața, geanta se golește și e pusă la locul ei, așteptând următoarea escapadă. Bărbatul se împachetează și se trimite la casa lui, fără niciun fel de așteptare.

Mai există, bineînțeles, geanta perfectă. Cea destul de încăpătoare, fără a părea greoaie. Care se poate asorta cu aproape orice zi, fără a fi mohorâtă. Cu destule compartimente, pentru a putea găsi ceea ce ai nevoie fără a fi nevoie să arunci tot conținutul pe jos. Și mai ales, cea pentru care nu trebuie să-ți vinzi sufletul pentru a o achiziționa. Ca și bărbatul perfect, aceasta rămâne un subiect demn de atenția și statisticile cercetătorilor britanici.

Până atunci, gențile de zi cu zi rămân în lista mea de genți preferate. Aștept bărbatul care să li se asemene.

Până atunci…concluzia e mai jos 🙂

Ce-ar fi să….NU?

Unii oameni cred că dacă spun Nu sunt slabi. Eu am ajuns la concluzia că a spune Nu e dovadă de om puternic și care știe exact ce și cât poate duce la un moment dat. Bine, la asta au contribuit și niște oameni înțelegători și experiența de om căruia i se spune Da, pentru ca în ultimul moment să se trezească cu un mare Nu.

E adevărat, e greu să spui Nu. Mai ales dacă în contextul respectiv se află o activitate care îți face plăcere sau niște oameni de care ești legat în vreun fel. Dar poate e o zi în care vrei să fii doar tu cu tine, și cu siguranță fața ta tristă și plictisită nu o să bucure pe nimeni. Sau poate pur și simplu ai altceva prioritar în momentul respectiv și atunci a spune Da înseamnă încă ceva pe o lista lungă de things to do, și are toate șansele să devină ceva făcut la repezeală, sau chiar deloc.

Nu am văzut pe nimeni murind pentru că la un moment dat au zis Nu. Dar am văzut oameni obosiți și frustrați pentru că au spus de prea multe ori Da. Am avut și eu momente în care am fost așa. În care am crezut că pot face vreo 1001 (plus/minus 3) lucruri în același timp. Rezultatul a fost că am dezamăgit niște oameni, iar eu am ajuns la stadiul în care tot ce îmi doream era să mă închid în casă vreo trei luni de zile și să respir. Și cam atât.

Cam tot atunci am înțeles că nu îmi cere nimeni să fac tot. Pentru că fiecare dintre noi avem limitele noastre a cât putem duce. Da, sunt cazuri în care indiferent de cât de rău îmi e, cât de obosită sunt sau orice alt plan am, voi spune Da. Dar cazurile acestea sunt limitate, atât ca oameni, cât și ca situații posibile. În rest, dacă știu că nu pot face ceva la un moment dat mi se pare de bun simț să spun Nu. Bineînțeles, explicând de ce și eventual găsind un alt moment în care poate face.

Același principiu se aplică (sau ar trebui) aplicat și la job. Să ridice mâna sus cine nu a trecut nici măcar o dată prin situația în care avea și niște mailuri la care să răspundă, și vreo 2-3 deadline-uri, și cel puțin un telefon care suna în jur. Acum, luând-o logic, în orice ordine ai lua lucrurile, există riscul ca cineva să fie nemulțumit. Riscul și mai mare e să crezi că poți face în mod real toate lucrurile în așa fel încât să mulțumești pe toată lumea. Cred că e mai simplu să recunoști atunci când ești supra-aglomerat și să propui un alt moment pentru rezolvarea unei situații, decât să spui Da, și să rezolvi oricum peste trei zile.

Cred sincer că dacă am învăța să spunem și să acceptăm negările ca fiind niște situații absolut firești, am reuși să fim puțin mai zâmbitori. Și nu am mai merge în fiecare dimineață de parcă toată lume ne-ar sta așezată între omoplați. Pentru mine, a spune și Nu din când în când e o lecție asumată, pe care încerc să o pun în practică. Sper să vă fie și vouă de folos 🙂

(cred că dacă joia e zi de cultură organizațională, o să transform începutul de săptămână – fie duminică, fie luni – în zi de sfaturi practice pentru supraviețuire cu nervi intacți 🙂 )

Să aveți o săptămână frumoasă.

Despre impulsivitate

Culmea ironiei: un berbec impulsiv ca mine se decide să scrie tocmai despre cum impulsivitatea trebuie gestionată.

Vorbind cu un prieten aseară, grație minunatului internet, i-am spus la un moment dat că exagerează cu o reacție. După câteva rânduri de explicații, am înțeles reacția, dar mi-am permis să îi spun ca uneori reacțiile trebuie gândite. Mai ales că poate omul cu care vorbești nu te știe foarte bine. Răspunsul a fost că el își permite să fie impulsiv cu oamenii dragi, pentru că aceștia îl pot înțelege. Nu, serios? Numai mie mi se pare ceva în neregulă aici?

Sunt de acord că pe oamenii cu adevărat importanți îi alegi lângă tine, și cu bune și cu rele. E și normal să fie așa. Sunt de acord că și eu am întrecut uneori limitele cu oameni dragi, tocmai pentru că am crezut că mă vor înțelege. Și m-au înțeles după ce furtunile din capul meu s-au liniștit, după ce am stat de vorbă în liniște și am explicat tot la fel, și grație faptului că sunt niște oameni frumoși tare care cred că oamenii pot îndrepta ce au greșit (dacă nu mă credeți pe cuvânt, întrebați-o pe Siameză, că ea mi-a suportat zeci de toane și încă îmi e prietenă).

Cu toate acestea, să susții că reacțiile impulsive sunt echivalentul libertății mi se pare un pic dus la extrem. Pe modelul: eu îmi asum reacțiile mele, tu ți le asumi pe ale tale. Corect, dacă noi doi nu vrem să mai împărțim vreodată mai mult de un salut pe stradă. Hai să fim realiști puțin: în orice mediu și din orice perspectivă privești, reacțiile unui individ sunt bilaterale. Pleacă de la el către alt individ. Care poate fii un om drag sau un necunoscut total. Dacă în fața celui din urmă poate deveni scuzabilă o reacție impulsivă (mai ales în condițiile în care comportamentul lui e  unul nesimțit, să zicem), în fața oamenilor care contează, tipul acesta de reacții poate fii total nelalocul lui.

Vorbind acum din perspectiva unei impulsive cu experiență, întotdeauna le-am mulțumit oamenilor care mi-au atras atenția că e posibil să exagerez la un moment dat. Și da, nu cred că e normal să strângi resentimente în tine, doar pentru că ai grijă să nu îi rănești pe x și pe y și pe z. Cred sincer că atunci când te deranjează ceva e musai să spui lucrul acela. Fie că omul respectiv îți e coleg, iubit, sau prieten de suflet. Dar uneori contează și felul în care spui lucrurile.

Eu am învățat asta the hard way. A fost nevoie ca un om pe care îl stimez și îl admir profesional să se îndeparteze și să creeze un gol, ca să îmi dau seama că greșisem undeva. A fost nevoie de ore întregi la telefon și de timp pentru a repara unele gafe făcute cu oameni prea dragi pentru a ii putea pierde.

Nu spun că nu mai reacționez impulsiv deloc. Ar fii culmea. Ci doar că am învățat că libertatea nu înseamnă a arunca săgeți otrăvite în ceilalți doar pentru că tu te simți ofensat și trăiești o reacție de intensitate maximă. Ci înseamnă mai degrabă posibilitatea de a putea spune celui de lângă tine că ceva e în neregulă, în așa fel încât nici tu să nu rămâi cu resentimente, nici el să nu se trezească cu stele verzi în jurul capului, întrebându-se ce oare l-a lovit.

Da, alegem oamenii de lângă noi cu bune și cu rele. Și ne dorim să fim acceptați la fel. Dar tocmai pentru mâna de oameni care ne iubește așa cum suntem, suntem datori să le arătăm că suntem Oameni.

Așa, într-un acces impulsiv , vă las o piesă de suflet și vă spun că mâine ne vedem în Joy, și vă invit în Cool Cat, pe seară.

Femei pe care nu le (mai) înțeleg

Recunosc că din momentul mutării mele în București nu am păstrat o legătură apropiată cu vechii prieteni din Ploiești (excepție face nevasta de la Iași 🙂 ). Nici în facultate nu am avut un grup stabil, căci în aceeași perioadă am cunoscut o gașcă de oameni faini care îmi sunt aproape și astăzi. Întâmplarea face că în ultimele două săptămâni m-am întâlnit cu câteva domnșoare/doamne care mi-au fost cândva apropiate. Și am rămas perplexă. Am avut zile când m-am întrebat ce-ar fii fost dacă, am avut momente de depresie în casa mea cu maci pe pereți, am avut zile când mi-aș fii schimbat viața. Întâlnirile astea mi-au demonstrat că, oricât de greu îmi pare câteodată, e totuși frumos în colțul meu de lume.

Case 1. Cu F. m-am întâlnit în Real, în timp ce făceam ceva cumpărături. Nu am recunoscut-o, dar se pare că fața mea din generală până acum nu s-a schimbat prea tare :). Era o tipă faină, cu care făceam schimb de cărți și visam la plecări pe munte când ne vom face mari. Și are în continuare cei mai frumoși ochi verzi – căprui pe care i-am văzut vreodată. Numai că azi sunt mult mai triști. E căsătorită deja de câtiva ani, are doi copii acasă și un soț care lucrează în Italia. M-a invitat să bem o dată o cafea. La ea, căci nu are timp să iasă din garsoniera în care stau în chirie. Mă uitam la ea, și nu îmi venea să cred că e doar cu două zile mai mare decât mine. Eu îmi faceam planuri pentru următoarele plecări. Ea recunoștea că îi pare rău că nu a dat la facultate. La final, m-a întrebat dacă nu am numărul unui avocat ok, pentru că ar vrea să divorțeze. Îi e frică doar că nu poate face față singură situației. Apoi mi-a sugerat subtil că nu e bine că nu sunt măritată (și nici măcar în plan să) și că totuși statul la cratiță nu e lucru rău, că prea multă independență pe capul femeii îi face rău și că are un văr draguț cu care îmi poate face cunoștință. Serios? Nu, mulțumesc.

Case 2. A. mi-a fost colegă de facultate, una dintre puținele cu care am petrecut ceva timp și în afara sălii de seminar. Am plecat la mare împreună, mi-a fost alături într-un moment în care nu știam ce să aleg, m-a învățat să zâmbesc chiar și atunci când îmi e greu, pentru că starea de bine poate veni și de la exterior spre interior. Făcea încă o facultate și visa să ajungă să muncească într-un domeniu drag, și chiar era pe drumul spre bun spre asta. L-a cunoscut pe un el oarecare, și brusc A. nu mai era doar A. ci A plus el. El era pretutindeni, în fiecare mișcare, la fiecare ieșire. Le-am invidiat puțin povestea de dragoste la început, apoi am început să mă îndepărtez. A. îmi era prietenă, el – nu. Și nici nu doream să îmi devină. M-am întâlnit cu ea la metrou acum vreo lună și a trecut pe la mine la o cafea săptămâna trecută. El a hotărât că nu o mai vrea acum vreo 6 luni. Și în răstimpul acesta, a mea A a slăbit vreo 7 kile (credeți-mă pe cuvânt că era slabă), a renunțat la un job fain și pentru care luptase destul de mult, și a devenit dependentă de sedative. Am rămas cu gura căscată. Pentru că tipa asta era un om fain de tot. Și care la 24 de ani crede că i se termină viața pentru că un bărbat nu o mai vrea. M-a șocat lipsa de voință de a încerca măcar să vadă ceva frumos în jurul ei. M-a întristat. M-a întristat și mai tare privirea și tonul cu care m-a întrebat cum de mă descurc singură, de parcă aș fii fost vreo ciudată…

Pe mine mama m-a învățat că indiferent de situație, să fiu mereu sigură că mă pot descurca și singură. Și cred sincer că așa e normal. Numai că întâlniri de genul celor de mai sus mă fac să îmi pun întrebări…oare de ce ajung ele să vadă lumea formată numai din ei?