Say ”Yes” to Mr. Jason Mraz

jm-1000x1000Dacă veți vrea vreodată să-mi faceți o bucurie muzicală, apoi vă spun de pe acum că tare-tare visez să ajung să-l văd pe domnul Jason Mraz live. Și acustic dacă se poate. Vă spun de pe acum că are concert pe  6 februarie în Amsterdam, în cazul în care nu știți ce să-mi luați de Crăciun 😀

Cu domnul acesta am avut o relație tare tumultuoasă: l-am descoperit întâmplător prin 2007 și mi-a plăcut, m-a exasperat prin 2009 cu I’m Yours, mi-am spus niște povești cu piesele lui, apoi nu l-am mai ascultat că erau prea dureroase povești, și apoi…în vară, m-am îndrăgostit de el iremediabil, din cauza albumului acustic Yes. Poveștile toate au rămas undeva, în spatele stării de bine pe care mi-o spune mereu și mereu domnul Mraz, despre încredere, iubiri și lumină. Albumul e bun pentru a contrabalansa cenușiul de afară, garantez pentru asta.

Într-una din nopțile mai mult albe din perioada trecută mi-am petrecut timpul citind niște interviuri cu acest domn, despre trecut, despre fundația lui, despre albumul acustic lansat în vară (cel de-al cincilea album), și pagini din jurnalul său online. Am descoperit un artist pentru care munca de a scrie și a compune are în spate dorința de a găsi un factor comun pentru fiecare individ,  un om pentru care a face Bine înseamnă a forma o fundație a cărei misiune este de a inspira schimba experiențele umane, un povestitor care se descrie nu numai prin ce cântă, ci inclusiv prin ceea ce arată – să citiți povestea de la coperta albumului Yes, o să înțelegeți mai multe 🙂

Mai jos câteva bucăți din ceea ce am citit și mi-a plăcut. Cu mici inserții muzicale – toate de pe albumul nou, le puteți da play dacă mergeți să citiți interviurile integrale 😀

Despre cum se scrie o piesă. 

That was probably the song that really opened my eyes and ears to it (na: despre I’m Yours e vorba) . That was the moment when I started to be more conscious of how and what I was writing — creating songs that are full of affirmations, celebrations, and optimistic views. Right at the end I ask, ‘Can any human get on board with this? Can anyone, from any nation, any demographic, can they as a human being feel the humanity in this song?’. I try not to make it about me specifically and keep in mind that it really is about what we as humans are feeling and going through. (sursă)

Despre scenă și tranziția scriitor-câtăreț. 

I’m always trying to get more comfortable onstage. I’m always trying to think about how to best use my time onstage so that my being there makes a difference in somebody’s life. I feel like I get a spiritual connection or a spiritual euphoria when I perform. Because of that, I’m always trying to improve—and also because I didn’t really enter the public forum with a whole lot of musical skill other than my singing and my ability to sort of bullshit. In essence, songwriting is kind of inventing: It’s making things up, it’s telling a story, it’s making something out of nothing. I found that I had to overcompensate. I had to create something: some story, some vocal thing, some distraction, some gimmick. Anything to cover up the fact that I’m not going to solo, I’m not going to shred, I’m not going to be this rippin’ musician onstage. But maybe I can tell a good story? Maybe I can write a good song? Or maybe I can sing the shit out of it? But yah, I’m aware that most people want to come to a show and just hear me sing. They wouldn’t give a shit what else is happening. We have considered that and that’s largely why I’ve asked to go back into theaters and small venues for this tour. I really want there to be a commitment to quality. (sursă)

Povestea din spatele coperții de la albumul Yes (total subiectiv, recunosc ca este albumul meu preferat 😀 )

There is much symbolism on the album cover as well, beginning with the 5 birds, representing RJ & I flying “like birds not of this earth;” a lyric from Beautiful Mess, a song we wrote together in 2007. The birds on the cover of YES! are flying in a (Roman Numeral) V-formation, representing this as a 5th album. Some birds are known to fly in a V-formation, and typically a male is out front, however, it is not he who is leading. His position is merely to make it easier for the women and children to fly. The women are in fact setting the pace. I loved this analogy for the band. My name may be on the cover, and I may be standing out front, but it is truly a collaborative effort and Raining Jane do set the pace with their unique sound.

Additionally, the birds are seen within a circle over a brilliant landscape. This represents the world within a world. The brilliant world that each of us have inside. A world that needs our attention very much, because in order to bring peace to the outer world, we must first experience & understand peace within. This is a common theme of the music of YES! (sursa)

Acesta fiind spuse, vă doresc un final de săptămână în care să descoperiți lucruri și oameni frumoși.

Dacă sunteți prin Iași vineri seară…

…vă rog mult de tot să mergeți la lansarea albumului Să mor frumos, să bată vântul.

Nu, nu e vreo cauză nobilă pentru care niște oameni s-au strâns să ajute. Nu, nu vine nici Ștefan Banică, nici Loredana (dar vine, ca invitat special domnul Alifantis 🙂 ). Nu, nu sunt piese pe care le știți și aveți chef să le fredonați (poate doar pe alocuri).

Dar aseară am fost spectator al lansării acestui album în București. Și mi-am dat seama că întâlnirile de genul celor pe care le aduce Liviu Nechita pe scenă sunt unele pe care trebuie să le trăiești. Măcar o dată la o vreme lungă.

Liviu vine acasă cu doruri și cu emoție. Poate de-aia nici nu vorbește prea mult pe scenă. E un munte de om, iar în colțurile ochilor lui simți bucuria simplă a darului împărtășit atunci când spectatorii aplaudă. Liviu – artistul – nu cântă pentru că trebuie. Cântă pentru că simte că acesta e cel mai bun mod de a spune Mulțumesc. Sau Te iubesc. Sau Adio.

Albumul Să mor frumos, să bată vântul este un omagiu adus poetului Dan Giosu. Dar întâlnirea dintre cei doi – pe scenă – nu are izul unui prohod sau a vreunui patetism deșirat, așa cum de prea multe ori se întâmplă. Întâlnirea dintre poezia lui Dan Giosu și muzica lui Liviu Nechita este una firească. La fel de firească ca prietenia lor crescută pe străzile Iașului, și purtată apoi prin orașe europene. E atât de simplu ceea ce vezi în fața ta, că parcă te întâlnești cu tine. E muzică despre viață, despre somn, despre vise, despre tine.

De la concertul acesta am plecat de acasă nu cu energia de a dărâma munții, nu punând ordine în amintirile descrise de piese, nu cu inima haotică. Am plecat cu o tonă de liniște, ca atunci când tu te întâlnești cu tine și stați de vorbă fără ură, ranchiună sau trageri de mânecă. E un altfel de stare de bine, pe care nu am mai găsit-o de mult, și de care mă bucur în continuare. O stare pe care trebuie să te educi să o descoperi, să înveți să o accepți și să te hrănești din ea.

Și cum despre prieteni cel mai bine povestești tot între prieteni, pe scena de la Ateneul Tătărași vor fi și invitați (Nicu Alifantis, Andrei Maftei, Marius Matache și Cătălin Ungureanu). La Mignon, alături de Liviu au fost Marius Matache, Ovidiu Mihăilescu, Rareș Stoica și Cătălin Ungureanu. Și a fost frumos tare.

Să mergeți să vedeți și să simțiți. Merită! 🙂

Și câteva imagini de aseară.

Fragmente

De timp, de spațiu, de mine

Aseară am visat că mă plimbam pe malul Dunării, în Budapesta. Era liniște, așa cum mi-am găsit-o în cele două zile petrecute acolo. M-am trezit cu dor de ducă. Ca să îmi treacă, am ascultat o înregistrare nu foarte clară a unui băiat ce cânta Here comes the sun . Băiatul pe care ne-am oprit să-l ascultăm în Praga preț de o piesă și am rămas pentru vreo trei ore. Unele întâlniri rămân emblema unei fericiri. Acesta a fost una dintre ele.

Citesc Harry Potter. Primele volume au fost cu gust de concediu și ore de așteptare până la tren. Unul s-a citit aproape singur într-o zi ploioasă în Praga. Mai am două, nu prea vreau să le încep de teamă că se termină povestea. Oricum, e una din acele cărți care creează dependență. Și mi-am dat seama (din nou) că e bine să mai treci și peste prejudecățile conform cărora cărțile cele mai bine vândute nu sunt și alea foarte bune. Una peste alta, Harry Potter creează dependență, vă zic. Aștept un weekend de noiembrie ploios și fără chef de ieșit din casă să văd filmele.

Nunți. Botezuri. Alte nunți. Toamna asta toată lumea pare că se așează la casa ei. În mintea mea: rochie-pantofi-geantă-ce fac cu părul meu scurt. Moment de pauză cât mă duc să întorc șifonierul pe dos. Și-apoi iar rochie-pantofi-geantă-accesorii. Dacă nu ies din casă săptămânile ce vin, să știți că nu am dispărut. Doar sunt în program de redresare emoțional-financiară.

A avut Amalia o nouă premieră. La Giurgiu. Așa mi-a plăcut piesa și abordarea că încă nu mi-am găsit cuvintele să vă spun povestea ei. Cândva, în viitorul apropiat. Cât încă se mai joacă, că la Giurgiu ajungi chiar repede dacă vrei 🙂 Până atunci, vă las cu ce a scris Raluca, pentru ForeverFolk.

Gala Folk You. O sută de oameni cunoscuți, văzuți din întâmplare sau știuți din mesaje. Și încă vreo tonă de amintiri, din zecile de concerte văzute acum vreo cinci-șase ani. Sau legate de oamenii care erau acolo, printre gânduri răzlețe. Rezultatul: trebuie musai să văd un concert Taxi (pentru că domnul Dan Teodorescu are o charismă super-super-faină), vreau un concert electric și de zbânțuială cu byron (așa repede mi s-a părut că a trecut timpul alocat lor că nu m-am dezmeticit prea bine de ce pleacă de pe scenă), domnul Alifantis rămâne unul din artiștii aproape sufletului meu, chiar dacă știu piesele pe de rost. Și să nu uit…#fericireadeluni e fericire chiar și într-o zi de sâmbătă.

Piesa de luni. Să nu fiți însingurați.

GreenSounds Festival – fragmente, concluzii, vacanță

green soundsÎnceputul meu de vacanță a coincis, într-un mod simpatic și neprevăzut, cu începutul primei ediții a Bucharest GreenSounds Festival. Am strâns idei cât pentru o săptămână de scris în două zile state acolo (vineri și duminică, sâmbătă am jucat în deplasare la Ploiești 🙂 ), dar cum sunt cu un picior în prag de plecare și cu celălalt încercând să termine bagajele (și să se asigure că nu am uitat nimic pe acasă), vă las concluziile și  niște fragmente muzicale.

….

Urma. Vineri seară, după muncă. La Roaba de Cultură era plin-plin de oameni. Majoritatea stând jos, cuminți, zâmbind. Plutea un fel de energie bună peste pajiște, de parcă toți oamenii aveau o poveste frumoasă de spus. Muzical, impecabili, așa cum îi știu. Cu amintiri la pachet – că așa îmi trebuie dacă m-am apucat să-i ascult din liceu. La o piesă am vrut să-l sun, dar mi-am adus aminte că acum e însurat și cu copil și mi-a fost frică să nu-l deranjez. El fiind băiatul drăguț care mi-a dat primul CD Urma cadou, dar CD-ul era mai deștept decât playerul meu de atunci și nu puteam să-l ascult. Deloc întâmplător, a doua zi băiatul devenit azi bărbat avea o poză de la festival pe Facebook. Cu copil cu tot 🙂 I-am mulțumit acum pentru muzica dăruită atunci.

Subcarpați. Revelație personală. I-am mai ascultat, mai mult sau mai puțin întâmplător. Mereu înregistrați. Genul lor nu e neapărat unul care să mă inspire, dar mergeau mereu atunci când aveam de călcat rufe sau șters praful. Muzică de energie brută. Live…ei bine, live mi-au dat o palmă din care mi-am revenit la vreo două zile. De la stat cuminți pe pături și mergând pe fire de amintiri, m-am trezit ridicându-mă în picioare și sărind, cântând, aplaudând timp de minute bune. Subcarpați nu numai că sună bine de tot – cu tot mixul lor de genuri – dar transmit la energie că îmi venea să mă duc după ei în backstage să îi întreb dacă nu cumva au și de vânzare 😀 . Să faci oamenii să treacă de la mișcări de rap la hore și de la încruntări la râs la amintiri din casa bunicii nu-i ușor. Dar le iese bine. O să mai merg să-i mai văd.

Big Band-ul Radio. Jazz. Profesioniști. Muzică bună, povești clasice. Duminică după-amiază, cu oamenii încărcându-se pentru o nouă săptămână, jazz-ul lor clasic a însemnat un moment de pauză de timp. Atmosfera de ieri, ora 20, din parcul Herăstrău era una bună de luat la pachet. Un strop pe mirare, unul de zâmbet, multă liniște. Cu oameni ca Ionel Tudor și cei pe care îi dirijează, jazz-ul capătă o dimensiune accesibilă. Nu una comercială, ci doar una care poate fi pusă într-o poveste de un public nu neapărat extrem de axat pe acest gen muzical. Am simțit asta ieri, cu siguranță și locul, și soarele, și oamenii au avut câte un mic rol în concluzia anterioară.

Alături de Big Band au cântat Elena Moroșanu și Irina Sârbu. Pe Elena o știu din proiectul Jazzappella – o fată cu o voce frumoasă dar care încă are de învățat să transmită povești de pe scenă, concentrată fiind extrem de mult pe note (dar e încă mică și cu siguranță partea de transmis emoție se învață și cu timpul). Irina Sârbu e o prezența mișto pe scenă, are o tonă de viață și de energie și jazz-ul cântat de ea te transpune prin alte țărmuri. Per total, moment frumos și de stare bună.

Damian Drăghici. Maria Răducanu. 9 lăutari. WOWW. Și-apoi AAAAA. Și concluzia: Woooowww ! Atat de mișto, de nebun, de plin de viață a fost momentul oamenilor ăstora ca nu am cum să spun mai mult. Poate doar că în prima parte am dansat desculță în iarbă niște sârbe-hore-lăutărești până am amețit și era să leșin de oboseală. Nu numai vocea specială, ci modul în care fiecare trăiește fiecare vers, timbrul pe care îl recunoști din 1000, felul în care adaptează piesele vechi ale unui popor din ce în ce mai dezrădăcinat…Maria e un fenomen. Sunteți o minune, doamnă și vă mulțumim pentru aseară! O să scriu mai mult când mă întorc din concediu, poate până atunci îmi găsesc cuvintele.

Concluzii. GreenSounds Festival e un eveniment ca o vacanță în București. E aglomerat, doar că oamenii nu se calcă în picioare și nici nu înjură. E pe iarbă, dar cei care vin la festival știu să strângă după ei, iar voluntarii circulă în permanență pentru a mai strânge una-alta, dacă e cazul. E verde, și e frumos că e așa. Muzica de festival e despre rădăcini, în fel și chip, chiar dacă nu știu sigur dacă asta au vrut organizatorii sau pur și simplu le-a ieșit așa. E un festival care poartă în el semnul unei generații care caută frumos, și bine, și evadare de televizor și platitudini. Și da, au fost mulți-mulți tineri acolo, cu căței, cu copii mici, cu părinți.

Nu știu cine e în spatele acestui festival, dar le doresc să crească mari și să păstreze atmosfera de calm a zilelor pe care le-am descoperit eu. Și mulțumesc, pentru evadare, muzici mișto și posibilitatea de a asculta niște oameni pe care altfel nu aș fi avut răbdarea să îi descopăr singură.

Gata, am fugit în vacanță! Să fiți cuminți până mă întorc. ( Dar nici prea tare, că apoi nu aveți ce să-mi povestiți 🙂 ).

Moment muzical. Căutări.

Nu pot analiza muzica decât prin emoție și prin poveștile pe care le asociez direct cu ea. Așa sunt. Și din când în când capăt obsesii. Eu iubesc piesele care îmi evocă oameni, viu, momente. Am și câteva piese din cauza cărora plâng, de multe ori de fericire.

Am printre gânduri piese cu chip uman, și piese cu chip de demon, piese cu chip de iubire efemeră, și piese cu gust de fericire. Din aia simplă, de concert neașteptat. Evident, există un dulap pentru piesele cu piele alintată, pentru dimineți în doi, pentru cafea și pentru dat afară din casă și din inimă.

Marți cu febră și durere de cap. Pe un scaun stau întinse toate tricourile din șifonier, pentru ca eu să mă decid care dintre ele vin cu mine în vacanță. Peste o săptămână, la ora asta, voi vedea Dunărea din Budapesta. Aștept să (nu) mai sune telefonul. Între timp, piesa asta curge pe repeat.

E un pic tristă. Mie îmi descrie cercuri perfecte cu oameni frumoși. Și o liniște aparte. Poate în altă stare m-ar fi băgat în depresie, că oricum Damien Rice are o tonă de piese bune ca să îți plângi amintirile și iubirile, sau în cel mai bun caz să le desenezi într-un mod ciudat-obsesiv-repetitiv, de parcă ai tăia din carne și ai mai naște un nou eu. Sau el. Partea mișto cu piesa de azi e că spune mereu altă poveste.

Azi e doar căutare. Și un fel de dor care merge la fix cu piesa asta. Și cu febra.

It’s not hard to grow

When you know that you just don’t know

Să fiți cuminți și sănătoși! 🙂