Regina albă

The White Queen (Philippa Gregory)

Mă gândesc că dacă încep anul cu una din activitățile rămase restante anul trecut (recenziile de carte), poate anul acesta voi reuși să mă ocup măcar de o recomandare pe lună 🙂 Despre cartea de azi am aflat de la Siameză, acum câteva luni. Tot cu ajutorul ei a ajuns în E-book Reader-ul meu primit de Crăciun. Ceea ce nu mă așteptam era să o și citesc în doar câteva zile, dar să zicem că e semn bun. Acum, să nu vă plictisesc cu povești despre ce și cum, să trecem la povestea cărții.

Regina Albă se referă la una din reginele Angliei nu foarte cunoscute, dar care a trăit într-un timp al controverselor extreme. Puțin istorie reală:  Elizabeth Woodville a fost o persoană de rang comun (chiar dacă familia ei avea ceva viță nobiliară la bază, nu era nici pe departe de ajuns pentru a o recomanda ca regină), și a fost căsătorită cu Edward al IV-lea, în perioada Războiului Rozelor (război ce s-a întins pe parcursul a trei generații, în care Casa York – roza albă și Casa Lancaster – roza roșie s-au luptat pentru dobândirea tronului).

Cartea începe cu o poveste de dragoste fulgerătoare între Elizabeth și Edward (la momentul respectiv proaspăt Rege și luptând pentru menținerea poziției). Aceștia se căsătoresc și, din văduva care trăia cu părinții și cei doi copii la țară, Elizabeth devine Regina, într-un context în care frații luptau unii împotriva altora, iar verii primari se măcelăreau fără niciun fel de conștiință pe câmpurile de luptă. Dintr-un personaj simpatic (cel puțin mie așa mi-a părut pentru primele…50 de pagini să zicem), Elizabeth devine un personaj puternic din umbră al cărui unui interes este asigurarea poziției ei și a soțului ei, al cărei atu și blestem în același timp este ambiția fără margini.

O dată cu nașterea celor doi băieți (viitori moștenitori ai tronului), miza jocului crește iar jocurile de culise ating și ele dimensiuni negândite inițial. Trădători care trădează, doar pentru a se întoarce spășit la locurile inițiale, alianțe în care mizele sunt cele care atrag jucătorii (cu cât poți promite mai mult, cu atât poți avea mai mulți oameni de partea ta), disperarea care apare o dată cu moartea lui Edward și închiderea fiului său cel mai mare în Turnul Londrei (fiu care se numește, de altfel, tot Edward), te transportă într-o lume în unicul interes care guvernează este cel al averii și al statutului. Modul în care poți trece de la a avea totul la a nu mai avea nimic este unul brusc și, de cele mai multe ori, o astfel de situație poate reveni circular în viața ta – Regina Albă ajunge de două ori, în mai puțin de  10 ani să se refugieze în sanctuarul oferite de Westmister Abbey.

Povestea istorică (extrem de bine documentată dacă iau în calcul zecile de cărți trecute ca surse la finalul cărții), este împletită cu povestea puterilor magice și a clarviziunii cu care Regina este înzestrată, ca urmare a descendenței ei din familia Burgundia, care prețuia tradiția conform căreia sunt urmași ai Melusinei, zeița apelor. De altfel, atât Elizabeth, cât și mama ei – cea care o învață tainele ascunse ale apelor – au fost acuzate de vrăjitorie și de faptul că s-au folosit de puterilor lor pentru a își menține puterea. O dată cu dispariția misterioasă a fiului său din Turnul Londrei, jocurile se schimbă iar cea care fusese pentru o scurtă perioadă cea mai puternică femeie a Angliei decide ca ambiția sa să fie jucată de un alt pion – de data aceasta fiica ei (tot o Elizabeth – care se va căsători cu Henry Tudor și va da naștere lui Henry al VIII-lea).

Ambiția și tenacitatea personajului principal sunt cele care guvernează tot firul narativ al cărții, iar dincolo de faptul că mai toți bărbații din carte sunt numiți Edward, Richard sau George și mai toate femeile Elizabeth, Margaret sau Anne, o recomand cu mare drag. Are dragoste, are pasiune, are război, are legende și, mai ales, un stil de a te introduce într-o perioadă istorică controversată și plină de întrebări chiar și pentru istorici fără a te obosi.

O recomand fie și pentru că, într-o istorie care pare scrisă numai de sângele vărsat în războaiele extrem de dese, se dovedește că femeile și-au creat propriul mod de a lupta. Unul plin de ură, trădare și răzbunare, toate ascunse în spatele zâmbetelor formale și a formalităților regale. E o lectură care te prinde și te poartă prin toate colțurile bune și mai puțin bune din viața Reginei Albă, fără a fi greoaie în descrierea amănuntelor istorice, dar și fără a suferi de superficialitatea unei ficțiuni istorice scrisă fără niciun fel de documentare anterioară. Pe Goodreads am clasat-o cu 4 stele din 5 posibile.

Eu am citit cartea în engleză, dar am văzut că există traducerea la Polirom. Cartea face parte dintr-o serie dedicată războiului rozelor, iar eu urmează să citesc: The Red Queen (Lady Margaret Beaufort este în centrul acesteia, femeia a cărei ambiție, inteligență și măiestrie în uneltirile de Curte Regală au dus la întemeierea dinastiei Tudor),  The Lady of the Rivers (povestea plină de magie a mamei lui Elizabeth Woodville – descendentă a Melusinei și înzestrată cu darul clarviziunii),  și The Kingmaker’s Daughter (povestea lui Anne Neville, soție a lui Richard al III-alea și cumnată a Reginei Albe).

Voi, ați început să citiți ceva? Recomandări, planuri de lectură pentru 2013? 🙂

Moment muzical. Lala Band.

Dacă în iarnă mi-am luat mama de mână și am mers la un concert pe care și-l dorea, am zis că, dacă tot fuse ziua copilului și așa mai departe, să îi fac o surpriză și lui frate-miu. Prin urmare, l-am adus la București, pentru un program de surprize duminicale, al cărui final s-a concretizat cu un concert al trupei Lala Band. Lala Band sunt copiii aceia pe care îi puteți urmări în serialul Pariu cu Viața (mă rog, puteați, că acum au pauză între sezoane). Iar mai mult de atât nu știam despre ei, pentru că nici serialul nu l-am urmărit constant (din când în când prindeam reluările în weekend, cu frate-miu), nici ceea ce face trupa nu m-a interesat în mod special.

Așa că am ajuns la Arenele Romane cu un strop de neîncredere și cea mai mulți stropi de curiozitate. Pentru că auzisem câte ceva din piesele din serial, sunau fain (majoritatea fiind coveruri ale unor piese faine), și nu știam dacă live pot suna la fel. Publicul, format din părinți veniți la concert cu odraslele aferente. Copii de la 4 până la 12-13 ani, plus mulți adolescenți, clar fani nu numai ai trupei/serialului cât și ai protagoniștilor. Tricouri, insigne, carnețele, toate marca unei strategii de marketing tare bine pusă la punct.

Am avut locuri exact în dreapta scenei, adică am văzut tot spectacolul din lateral. Nu știu dacă a fost bine sau rău așa, cel puțin am fost destul de aproape de scenă pentru a vedea ceva, ceea ce, în cazul meu, contează destul de mult. Concertul nu a început cu mari întârzieri (era anunțat la 8, a început pe la 8 și un sfert cred), cu un intro făcut de Bubu și ai lui Xplode, și mai apoi cu o gașcă de adolescenți dansând cu atât foc, încât mă întrebam de unde or să mai aibă aer să și cânte. Paranteză aici, apropo de Xplode. I-am auzit prima oară acum o groază de timp (eram pe la începuturile mele de locuitor al Bucureștiului) și erau niște copii cu potențial. Între timp au devenit niște adolescenți care cânta foarte faine.

Revenind la ceea ce s-a întâmplat pe scenă. Surpriza a fost una plăcută. Copiii care sunau bine sub formulă înregistrată sunau bine. Copii care au cântat live au sunat și ei extrem de bine. Am rămas chiar impresionată de anumite părți ale concertului, și trebuie să spun că mi-a plăcut și faptul că setlistul nu a fost unul format din muzică extrem de comercială, ci mai degrabă din bucăți clasice ale zonei pop și rock. Așa cum scriam și pe Twitter, mi se pare totuși puțin ciudat să aud o tipă de vreo 16 ani cântând ”Come on, baby, light my fire”, și cu atât mai ciudat să văd o groază de copii cântand la unison cu ea. Pe de altă parte, dacă măcar un sfert din cei prezenți la concert capătă un minim de cultură muzicală vândută sub forma acesta, cred că avem șanse ca nu toții copiii/adolescenți să asculte numai house sau muzici comerciale.

S-a cântat mult (concertul s-a terminat undeva aproape de miezul nopții), divers (de la piese clar bune pentru țopăit până la ceva balade în partea a doua concertului – parte în care s-a mizat mai mult pe poveștile de dragostea adolescentină care clar au adus un plus în creerea unei imagini a produsului numit Lala Band). Mi-a plăcut faptul că s-a mizat, în scurtele intervenții verbale, pe ideea că dacă visezi la ceva foarte tare și lupți pentru visul tău poți ajunge să îl îndeplinești. De asemenea, am apreciat inițiativa ”Like Live”, un manifest împotriva consumului de droguri (de asemena, și în serial este prezentat un caz), pentru că, din amintirile mele, la 15 ani mai ușor înțelegi un mesaj transmis de la niște indivizi de aceeași vârstă cu tine decât de la adulți. Evident, m-a bucurat apariția Holograf pe scenă spre finalul concertului.

Concluzia: Lala Band sunt clar un produs bine conturat, care are tot ce îi trebuie pentru a vinde bine – o poveste destul de realistă combinată cu ideea de iubire frumoasă, așa cum o vede orice tânăr, o apariție scenică frumoasă, și un spectacol extrem de bine gândit. Dincolo de aceste lucruri pe care le știam înainte de concert, am descoperit și niște copii cu voci frumoase, capacitatea de a transmite extrem de mult atât prin muzică, cât și prin dans. Și nu spun asta pentru că așa am simțit, ci pentru că au reușit să îl facă pe frate-miu să dea din mâini și să fredoneze. Ceea ce, trebuie să mă credeți pe cuvânt, este o realizare majoră când vorbim de un puști care nu prea se exteriorizează.  Aș mai merge? Nu cred că voi deveni fan dedicat și nici nu cred că aș merge singură la  ei la concert, dar dacă frate-miu s-a simțit bine și mai vrea, nu văd de ce nu.

Vă las și câteva poze. Pam-pam.

De ce rațiunea dusă la extrem NU e un mod de viață

Fără ideal – Henryk Sienkiewicz – Jurnalul Naționl, colecția Nobel (colecție care, de altfel, anunță titluri faine pe care abia aștept să le văd poposind la mine în bibliotecă 🙂 )

Recomand cartea asta tuturor celor care gândesc prea mult 🙂 Nu râdeți, că nu-i deloc de glumă. Am cunoscut (ba mai mult, la un anumit nivel pot spune că fac parte din categoria acesta) oameni care au tendința să despice totul în 15 fire și 10 cărări. Și apoi, își alocă timp prețios pentru a analiza fiecare dintre acestea. Timp care le aduce dureri de cap, insomnii, probleme de conștiință. Unde la o primă vedere lucrurile stau simplu – îți dorești un lucru, știi că te-ar face fericit, alegi să construiești acel lucru – tipul acesta de filosofi au tendința de a vedea în orice alegere un pas greșit, care îi poate distruge pe ei sau pe ceilalți. Ajung, uneori, din impulsuri nervoase, să face cele mai proaste alegeri, pe care apoi le disecă cu plăcere aproape masochistă, și trec ulterior prin zeci de planuri (fără viitor și fără realizare), în dorința de a mai salva ceva.

Cartea căreia i-am închis paginile ieri nu este o carte veselă. Ba chiar dimpotrivă, aș putea spune. Este monologul interior (scris sub forma unui jurnal) ar unui om a cărui perpetuă ocupație este gândirea. Cam așa cum l-am descris în paragraful anterior. Un om cu păreri fruste despre el însuși, și omenire în  general. Leon – personajul principal – nu este nici pe departe un idealist în ceea ce-l privește. Ba chiar din contră, aș putea spune. Tocmai din cauza unei educații și a unei vieți dezvoltate în mai multe capitale europene (cele mai pregnante influențe rămânând, la urma urmei, Roma și Varșovia), are tendința de a diseca evenimentele, oamenii și întâmplările din jurul său, cu cinismul unui om care timp de mai bine de 30 de ani nu a făcut nimic altceva în afara acestui lucru. Acțiunile sale sunt supuse și ele aceluiași tratament.

Cea mai mare problemă apare în momentul în care o emoție ce nu poate fi analizată exclusiv rațional se insinuează în viața lui Leon. Este vorba de o dragoste frumoasă, care pare că îl transformă. În spatele punerii oricărei hotărâri sub semnul întrebării, Leon decide să se căsătorească cu Aniela, cea care îl fermecase. Dar, pe fondul unor probleme de familie, Leon trebuie să plece și o dată ce distanța își spune cuvântul, obișnuința de a diseca și de a gândi fiecare mișcare își reia locul. De aici, totul decurge dramatic, și din păcate, extrem de firesc pentru personajul principal. Aniela se căsătorește cu altcineva, Leon se întoarce și încearcă să o recucerească, luptele lăuntrice ale acestuia sunt descrise cu atâta lux de amănunte încât ai momente când l-ai lua la palme, și altele când îți vine să urli că nu poți schimba nimic în povestea lor.

Nu, nu e o carte cu happy-end. E o carte în care finalul – chiar dacă dureros – este cel pe care l-ai putea prezice de cu câteva pagini înainte. Pentru că, dorința de a dobândi orice prin rațiune dusă la extrem, și planuri gândite minuțios, aduc cu sine nebunia unei lucidității negre. Dincolo de acestea, vă recomand cartea. Măcar atât cât pentru a vă aduce aminte că, mai important decât a gândi fiecare mișcare și fiecare decizie, e să trăiți fiecare moment frumos de viață. La urma urmei, cred că Tomata are dreptate atunci când spune că nu avem timp. Iar cel pe care îl avem e bine să îl folosim pentru a acționa, nu pentru a analiza.

Iar în ceea ce privește emoțiile, cred că nici pe acelea nu are rost să încercăm să le descifrăm în fel și chip. Pentru că orice emoție privită rațional poate pierde din farmec. Iar farmecul iubirilor, fie ele și trecătoare, este tocmai acela că ne dau puterea să zâmbim fără motiv 🙂

Să aveți o săptămână frumoasă, fără așteptări prea mari și cu multe împliniri 🙂

Jocuri cu/despre/din oameni

Trilogia The Hunger Games The Hunger Games, Catching Fire și Mockingjay (Suzanne Collins)

Să începem cu povestea mea. Eu nu citesc cărți pe calculator. Pentru că e obositor, pentru că prefer să răsfoiesc cartea, pentru că îmi plac cărțile în sensul lor clasic. De curând am descoperit progrămelul Kindle for PC (bineînțeles, cu ajutorul Siamezei 🙂 ), și pentru că sunt cărți pe care îmi doream să le citesc, dar nu erau planificate în buget, s-a dovedit o soluție bună. Până acum vreo doi ani, nu citeam nici SF. Nu știu exact de ce, pentru că am fost înconjurată de cărți de gen când eram mai mică, și aș fi putut începe cu ele. Însă nu o să uit cum am înghițit volumele din Dune, în camera de cămin, atunci când colega mea le termina de citit. A fost o legătură nebună care s-a creat cu acele cărți, și de atunci caut cartea care să mă mai țină trează fără să îmi dau seama.

Am început să citesc primul volum din The Hunger Games la recomandarea aceleiași Siameze. Și am stat în aceea noapte până la trei dimineața, fără a simți somnul, așteptând să văd ce se întâmplă. Mi-a luat cam o săptămână să termin trilogia, și am rămas cu senzația că nu s-a terminat. Că jocurile umane continuă dincolo de paginile cărților.

Continuă lectura

Călătorii între ieri și necunoscut

Livada cu mango (Robin Bayley, ed. All)

De vreo săptămână încoace, în ciuda vremii nu foarte favorabile, tot visez să îmi iau bagajele și să plec. De la o plimbare la Munchen, la Teo, până la un tur care să cuprindă Viena-Budapesta-Praga. Vise mici. Până una alta, o dată cu cartea despre care vă voi povesti azi, mi-am satisfăcut puțin pofta de plimbare. Și nu pe aici, prin preajmă, ci departe, tocmai spre inima Mexicului.

Livada cu mango este un pretext pentru o călătorie, mai mult decât un loc în sine. Este locul unde o parte din poveștile despre Arthur (străbunicul personajului principal al cărții – nimeni altul decât autorul acesteia – Robin Bayley) se petrec. Aceste povești, spuse cu mult drag de către o bunică care și-a venerat tatăl se lipesc de memoria afectivă a lui Robin.

Decis să plece pe urmele străbunicului său, Robin renunță la o viață confortabilă și pleacă la drum înarmat doar cu un ghid de călătorie folosit de acesta, amintirile despre trecut păstrate prin poveștile ce în fascinaseră atâta vreme și intuiția că aventura acesta îi este ghidată de cel care parcursese aceste traseu cu 100 de ani în urmă.

Ca orice drum, nici al său nu se dovedește simplu. Mai ales când destinația este un sat mic, din Mexic, lângă o fabrică de bumbac. Opririle sale, chiar dacă calculate din timp, nu sunt mereu aceleași planificate. Unele se prelungesc neașteptat de multe, altele aduc în cale oameni deosebiți. Toate experiențele din carte sunt rod al unui neașteptat, al unei întâmplări norocoase, sau pur și simplu bazate pe intuiție. Ai putea crede că nebunia pe care te poartă firul narativ (de la drumul prin Columbia până la întâlnirile cu diverse forțe armate, de la o iubită cu capacitatea de a citi în viitor până la găsirea satului din povești) sunt aproape prea complicate pe a fi rodul unei ficțiuni. Și atunci te lovește evidența că, dincolo de a fi o poveste, Livada cu mango este un drum parcurs în realitate de acest om.

Cred că mare parte din impactul cărții stă tocmai în faptul că este povestită destul de liniar, chiar dacă momente de răscruce sunt câteva. Totul te lasă să vezi un final din ce în ce mai apropiat, fiecare pas te poartă spre descrieri vizuale ale unor peisaje sau situații care sunt, cu siguranță, cel puțin contradictorii pentru un european, devenit brusc subiect de interes, în calitate de gringo. Recunosc, surpriza cărții este descoperirea făcută la punctul final al călătoriei, una surpriză, și care aduce cărții o notă exotică tipică țării care a fost destinația călătoriei – Mexic.

Mi-a plăcut faptul că, din loc în loc, jurnalul de călătorie e întrerupt de poveștile bunicii. Aduc un plus de valoare, și creionează imaginea acelui Arthur – Arturo (în funcție de țara unde stătea) pe care Robin a plecat să o caute. M-a intrigat imaginea personajului principal, extrem de uman. Fără a se dori un erou, acesta are momente de întrebare, căderi, zile mai bune sau mai proaste, ceea ce aduce un plus de realism. M-a fascinat puterea intuiției, așa cum acesta o descoperă, pe măsură ce zona de confort și de securitatea dată de marile orașe, de oamenii cunoscuți, de lucrurile bine planificate dinainte, dispar. M-a încălzit ideea de iubire, vegheată de o mână norocoasă a destinului. Chiar dacă pe alocuri, tristă.

Recomand cu mare căldură Livada cu mango. Mai ales în zilele acestea de frig și cer cenușiu, când ceaiul devine pretext pentru a visa. Eu nu pot decât să le mulțumesc celor de la All că mi-au trimis-o. Până la urmă, evadarea în paginile cărții este un pretext bun pentru fapte bune.

Acestă recenzie face parte din campania vALLuntar, a celor de la editura mai sus menționată. În schimbul ei, cei de la All vor face 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu va suplimenta perioada de voluntariat cu încă 3 minute. Așa că, fiind la mine acasă, vă provoc: ce cărți v-au purtat prin alte țări? Și dacă ați pleca hai-hui acum, unde și de ce?

Să vă fie cald! 🙂