Reminder

La urma urmei, în fiecare zi poți alege dacă să rămâi cu resentimentul oboselii și al frustrărilor, sau doar cu momentele în care ai zâmbit. În fiecare moment poți alege dacă consumi din tine pentru fiecare pas greșit (al tău sau al altora, nici nu mai contează), sau decizi că poți merge înainte, cu o lecție în plus de la viață. Fiecare om care te rănește lasă urme. Depinde de tine dacă vrei să devii ranchiunos, plin de uri confuze sau stări de greață existențială, sau să continui să crezi în Bun, Frumos și Om.

Sunt lucruri pe care le știai deja, cu siguranță. Uneori, e doar bine să le vezi scrise. Și să nu uiți că, întotdeauna și indiferent de circumstanță, indiferența și răutatea sunt cea mai ușoară alegere. Doar că numele Oamenilor Mari nu se scriu niciodată ușor. La urma urmei, în fiecare zi poți alege să zâmbești și să cauți un motiv de bucurie. Până devine obișnuință.

Poate să plouă și să fie nor. Și totuși poți găsi culoare.

Un weekend frumos vă doresc.

Întâlnirea cu ieri. Și decizia de azi.

Cred că, oricât de tare am încerca să ne rupem de un trecut mai mult sau mai puțin dureros, întâlnirile întâmplătoare cu acestea sunt inevitabile. Ca atunci când te întâlnești cu profa din generală, care încă te recunoaște. Sau cu fostul coleg de bancă din grădiniță, care avea atunci față de tocilar și acum arată extrem de bine și este și mai extrem de însurat. (a se înțelege, acestea sunt exemple strict aleatorii și imaginare, ca de altfel cam tot ce va mai fi scris în acest post. Orice asemănare cu realitatea este pur și simplu voită și bine direcționată 🙂 ).

Trecem pe lângă asemenea întâlniri uneori nostalgici, alteori fără a le băga în seamă. Le povestim apoi mai departe, ca fapt divers la o cafea la fel de întâmplătoare (tu, m-am văzut cu x în supermaket – unde x este o miss celebritate din liceu – și s-a îngrășat/ sau s-a măritat/ sau, de ce nu, arată la fel de bine, ba chiar și mai și). Cam de tot atâtea ori, avem tendința să le privim negativist, pentru că prezentul aduce cu sine comparația iremediabilă cu trecutul (da, și ce dacă are o carieră de succes. se vede pe fața ei că o bate bărbatul acasă). În fața acestor întâlniri ne luăm brusc cea mai bună față, avem cea mai fericită viață, și cel mai fain job. Pentru că, nu-i așa, trebuie să vadă omul din fața ta cât ai crescut. Sincer, la fel cum tu judeci prezentul doar prin comparație la trecut, e foarte posibil ca același lucru să se întâmple și cu cel din fața ta. Și atunci?

Dar dincolo de aceste întâlniri ad-hoc, sunt cele de care fugi. Pe care le eviți constant, pentru că ți-e teamă că te vor pune în situația aia penibilă în care te întrebi ce-ar fi fost dacă. Și culmea, atunci când fugi cel mai tare, tot ele te vor lovi atât de în plin, încât le vei resimți fizic. Pentru că, la urma urmei, orice fugă de trecut, e o lipsă de asumare a prezentului. Bineînțeles, asta dacă gândești precum subsemnata și ești de acord că prezentul e doar suma alegerilor făcute și asumate până acum. Bune, rele, chiar nu mai contează. Sunt momentele acelea în care El se întoarce prea târziu. Sau pur și simplu cel în care tu ai plecat, și mai apoi, când deja există un El și o Ea pe care îi vezi zâmbitori împreună, te întrebi de ce ai plecat atunci.

Sincer, cred că e obositor și fără rost. Dacă ai ales să pleci, dintr-o relație (de orice fel ar fi ea – sentimentală, prietenească, profesională), ai făcut-o cu un motiv. Și chiar dacă acum ești poate doar într-un alt punct de cotitură, nu e motiv să privești în urmă. Pentru că deciziile tale, sau felul în care te-ai confruntat cu deciziile altora (la urma urmei, poți fi dat afară dintr-o relație, o prietenie sau un job 🙂 ), te-au condus către omul mai bun și mai frumos de acum.

Cred, din ce în ce mai des, că fiecare palmă pe care ți-o dă trecut în prezent poate fi privită din două unghiuri. Cel în care alegi să te pierzi în ieri, sau cel în care alegi să te bucuri destul de el pentru a putea vedea alegerea de mâine. Și chiar dacă prima alegere e facilă, a doua e mult mai utilă (no, că am făcut și o rimă 🙂 ). Să zicem doar că e ceva ce am experimentat și sunteți oarecum obligați să mă credeți pe cuvânt.

E un post care îmi stătea de mult pe degete,generat de varii discuții și stări ale ultimelor zile. Dincolo de asta, azi chiar am avut o întâlnire foarte la timpul prezent, la invitația Andressei, la ceai. Povestesc mâine despre ce și cum fu 🙂

Oana și poveștile ei (anti)sportive

No bun, că sportul este bun și indicat și sănătos, știe toată lumea. Până și mamaie de la țară, că doar seara la TV sunt tot timpul promo-urile cu viața sănătoasă și cele 30 de minute de mișcare zilnice. Numai că de la ști, la a pune în practică, e cale lungă. Cam ca aceea de la porția de cartofi prăjiți cu friptură la salată cu frunze și trei cuburi de brânză, într-o cură de slăbire. Așa că astăzi, vorbim deschis despre sport. Cum îl văd eu, cel puțin.

Să ne înțelegem: nu am fost crescută ca un copil sedentar. Am făcut ceva ani de înot (la care am renunțat din cauza unor probleme de sănătate) și cam de prin clasa a III-a am plecat vară de vară în tabere la munte cu exploratorii. Tabere care aveau în preliminarii plimbări în fel și chip pe munții patriei. Asta nu a împiedicat organismul meu să o ia razna prin clasa a 12-a, și să continue să cumuleze grăsimi pe ici-pe colo-pe peste tot în anul I de facultate. Nu că m-aș fi chinuit eu foarte tare să fac ceva. Mă obișnuisem cu ideea că sunt grăsuță și nu mă vedeam alt fel. Una peste alta, la un moment dat mi-a venit mintea la cap, am făcut niște analize, am discutat cu un nutriționist,  am început să scad. Pe atunci, făceam din când în când, pilates acasă. Îmi dă duse cineva un DVD, mi se părea destul de ușor de realizat (chiar și într-o cameră de cămin), și mă mai apuca responsabilitatea. De vreo 5 ori pe lună, cel mult. Pe de altă parte, de câteva ori pe săptămână ieșeam cu Andreea la descoperit Bucureștiul la pas, în plimbări ce puteau dura până la câteva ore bune.

Câțiva ani mai tâziu și vreo 25 de kg în minus (pentru cine nu crede, am poze 🙂 ), eram bine-mersi. Sportul se rezuma la activități casnice și mersul pe jos spre și dinspre birou. Care, apropo, depășea cele 30 de minute recomandate zilnic. Apoi, a apărut monstrul portocaliu (bicicleta mea), pe care nu mai știu sigur dacă am vrut-o eu, sau am vrut-o mai mult pentru că jumătatea din perioada respectivă mergea mai mult cu bicicleta. Poate puțin din amândouă. Cert e că după primele săptămâni de adaptare la traficul bucureștean, devenisem inseparabile. Îmi plăcea faptul că ajungem dimineața plină de energie la muncă. Că pot sta seara până târziu după ultimul metrou, și nu depind de taxi. Că ajungeam mai repede acasă decât aș fi făcut-o cu mașina. M-am atașat de ea, și ea de mine. Așa că bicilitul a devenit un nou sport. Din păcate, sezonier.

Și parcă mai îmi doream ceva. Cu atât mai mult cu cât aveam o colegă care mergea zilnic la sală de vreo 6 luni deja atunci (între timp s-au făcut aproape 2 ani), și începuse să se vadă. Zis și plătit: mi-am făcut abonament la sală. M-a ținut fix vreo două luni. Nu pot da vreun motiv. Sala era draguță, oamenii ok. Am învățat ce și cum și la ce sunt bune aparatele. Le-am și folosit. Doar că nu s-a lipit de mine. Așa am concluzionat că, oricât de bine îți face o activitate sportivă, dacă nu o faci cu un minim de plăcere, nu te poți ține de ea.

A urmat perioada alergărilor prin Herăstrău. Partea asta sper să o reiau din primăvară, mai ales dacă găsesc pe cineva pe post de însoțitor. Vara trecută alergam cu Ramona. De ce? Pentru că îmi plac parcurile. Pentru că mi se părea o provocare interesantă. Pentru că mi-a fost propus. Și pentru că rămăsesem cu obsesia unor aripioare pe șolduri. Nu o să uit nici acum prima sesiune de alergat, când după nici un kilometru, eram cu inima în gât și limba de juma de cot. La fel cum nu uit prima jumătate de parc alergată fără oprire. A fost o perioadă faină, pentru că puteai vedea la propriu rezultatele. Azi te-ai oprit la copacul de aici, mâine cu 10 copaci mai încolo. Ne distram mereu înainte cu aparatele acelea gen fitness instalate pe lângă parcurile de copii. Și am văzut niște apusuri fabuloase. Dezavantajul: dacă nu vii cu mașina și gata echipat, nu prea ai cum să practici sportul ăsta. Iar ieșitul seara în oraș se exclude, pentru că nu poți merge după jogging la o limonadă pe Lipscani 🙂

Apoi m-am lăsat brusc de toate. A venit concediul, a venit toamna, au venit crizele de spate. Și tratamentul obligatoriu: nu pastile, înot. La o șuetă amicală, am aflat de o sală cu piscină aproape de mine (adică peste drum de mine 🙂 ). M-am dus, m-am interesat, am folosit invitația, și m-am ales cu un abonament pe un an de zile. Trebuie să recunosc că în prima săptămână, nu dorința de a evita o operație m-a ridicat din pat. Ci conștiința faptului că am plătit un pumn de bani pe abonamentul respectiv. Pe care nu vreau să îi arunc pe fereastră. Mai apoi a venit senzația de bine pe care mi-o dă înotul, singurul sport pe care îl practic cu drag. Starea foarte mișto că la ora 8 sunt mai trează decât aș fii dacă m-aș trezi direct la ora respectivă. Perspectiva foarte faină pe care o ai când înoți și afară ninge. Aștept cu nerăbdare finalul lunii și primul control. Și partea cea mai distractivă e că, dacă totuși mă plictisesc de bălăcit anul ăsta (ceea ce nu cred), în abonament mai am incluse vreo câteva moduri și feluri de activități sportive.

Concluzia: nu m-am apucat de sport pentru că îmi doream să trăiesc 150 de ani fără reparații. Nici măcar pentru că știam că ar fi sănătos. Cele mai multe activități sportive le-am început conjunctural. Puținele de care m-am ținut, au fost pentru că m-au făcut să simt bine. Pentru că m-au scos din ritmul meu și mi-au dat un altul. Rezultatele asupra siluetei nu sunt neapărat urmărite aici. Cu toate că sunt curioasă când și cum se vor vedea 🙂 Sportul e benefic atunci când îl faci de drag. Chiar dacă astea înseamnă să te trezești mai devreme, sau să ajungi acasă mai târziu. Și atunci când ești destul de motivat să treci peste febra musculară, lipsa de timp sau oboseala unei zile. Fie că motivația e alt persoană, sănătatea sau suma de bani plătită pentru serviciul respectiv. Sau, de ce nu, dorința de a arăta mai bine.

Acestea fiind zise, voi practicați sporturi? De care, și mai ales, de ce?

Cu o lopată nu se face primăvară…

…dar cel puțin se poate circula mai ușor.

Fact 1: am crescut la țară. Undeva, la câmp. Atunci când bate vântul, nu-i a bună. Iar astăzi când am vorbit cu bunică-mea la telefon, am aflat că a dat de câteva ori zăpada din curte până la stradă, pentru a avea loc de mers. Mamaie are 86 de ani acum, și e o mână de om. Dar știe că a sta în casă nu e o soluție.

Fact 2: azi am plecat pe la 4 de la birou. O decizie a managementului pentru a putea ajunge în condiții safe acasă. Numai că de la Floreasca la Ștefan cel Mare am făcut un timp dublu pe jos. Pentru că pe trotuare zăpada era la cote înalte. La propriu.

Fact 3: Mă sună mama să îmi povestească de un vecin. Care de bine ce și-a deszăpezit mașina, a blocat alte trei.

Fact 3: Când am ajuns acasă, tanti de vizavi se chinuia să curețe zăpada din fața casei și trotuarul aferent ei. Mi-a adus aminte de mamaie, așa că m-am dus să o întreb dacă are nevoie de o mână de ajutor. Nu vă pot spune cât de fericită a fost. Ba chiar mi-a împrumutat lopata ei, să curăț puțin în fața blocului unde stau. Că lopeți pentru deszăpezit mașini au fost, pentru trotuare și scări, nu.

A fost mult? Puțin? Nu cred că mai contează. A fost ceva. Cam atât cât îmi permite constituția de un metru și-o riglă, și un spate nu tocmai sănătos. Cel puțin mâine o să am încă scări, nu topogan în fața blocului.

E iarnă și ne tot ninge. Unii rămân blocați pe străzi. Alții nu pot ieși din parcare. Pentru pietoni, mersul a devenit o aventură. Mai în glumă, mai în serios, ne denumim pinguini și circulăm ca atare. Așa că, inițiative precum cea a lui Hoinaru (de a da zăpada din fața casei, sau o mână de ajutor celor blocați cu mașinile) sau a lui Ionuț (de a strânge mai mulți oameni, pentru a deszăpezi zona unui spital sau a unei case de bătrâni), fără a mai comenta și a pune zeci de întrebări, mi se pare una bună tare. E pur și simplu semnul că iarna asta  ne poate aduce la punctul în care să facem ceva, nu să ne plângem că nu ne e bine.

O să ziceți că o lopată nu contează. Eu zic să de la o lopată se strâng mai multe. Mai devreme, când curățam în fața blocului, vecinul care deszăpezise până atunci un loc de parcare, a venit să-mi dea o mână de ajutor. Și a zis că o să curețe și dimineață 🙂

Cum poți rata un prânz. Anti-reclamă.

Ne hotărârăm azi la prânz, vreo trei mândre, să mâncăm în oraș. Adicătelea, nu ne luăm mâncare de prin piață sau de la împinge tava și o savurăm în acvariul portocaliu, ci mergem să bem un ceai, o ciocolată caldă, să stăm la povești. Și pentru că totuși era ora prânzului, se preta un sendivș bun la toată ideea astea. Toate bune și frumoase până în acest punct al poveștii.

Cum zona unde lucrăm ne pune la dispoziție câteva locuri de mâncat și puține de stat la povești, am decis ca isprava noastră să se petreacă la o ceainărie-cafenea de peste drum. Randez-vous, pe al său nume (cred că au și site, mi-e lene să caut). O casă mică, drăguță, cu focul arzând în sobă și o ciocolată caldă cu miere și scorțișoară care și-a făcut toți banii. Și un ceai care a făcut-o pe Ramona zen 🙂 Pare ideal, până aici. Și dacă ar fi fost atât, acum aș fi scris un post în care să vă recomand un loc de băut cafeaua în zona Floreasca.

Diferența a făcut-o partea cu mâncatul. Să ne înțelegem: nu e prima dată când am fost la ei. Și tocmai pentru că ne-a plăcut, ne-am întors. Data trecută, mâncasem un sendviș cu pui bun de tot. Cu piept de pui, și legume și așa cum ar trebui să fie. Ne-am decis la un sendviș de pui și unul cu curcan și am așteptat. Și am mai așteptat un pic. Am așteptat cam până când Andreea s-a plictisit de așteptat și a mers după tipul care ne servise. Care tip, printr-o minune, dispăruse. Într-un final, după vreo 40 de minute de așteptări, am primit mâncarea. Un sendviș cu trei felii de piept de pui afumat, o bucată de brânză topită din aceea felie și trei rondele de castravete. Încă unul cu un fel de ruladă-mezel-ceva de curcan, aceeași bucată de brânză topită, și niște roșii feliate.

Să menționez că pe meniu scria că sendvișurile conțin castraveți și roșii. Și că nu am tocmai un cont de mii de euro în bancă pentru a plăti timp pierdut contra unei mese pe care mi-o încropeam cu ce aveam prin frigider? Că dacă azi dai ceva de mâncare (bun) și mâine cu totul altceva (prost) sub același nume de pe meniu, clienții tăi or să devină foști clienți? Că, dacă atunci când pleacă de la tine, un om nu se poate gândi oare cât aș fi așteptat după o porție de paste, nu e în regulă? Sincer, aș fii preferat să-mi spună de zece ori că nu au ingrediente ok. Că s-a stricat frigiderul. Că orice. Așa, mi-aș fi băut liniștită ciocolată și aș fi mers să îmi cumpăr ceva de mâncare din altă parte.

Îmi pare sincer rău de ei. Pentru că era un loc unde chiar mă simțeam bine și mă duceam cu drag. Numai că acum o să mă gândesc dacă laptele pe care mi-l dau nu cumva e lapte praf. Așa că, voi prefera să merg în altă parte pentru povești cu fetele, o cafea sau un ceai. Nu de alta, dar pauza noastră de prânz e de o oră. Și nu văd niciun motiv să o petrec umplându-mă de nervi.