Fragmente

De timp, de spațiu, de mine

Aseară am visat că mă plimbam pe malul Dunării, în Budapesta. Era liniște, așa cum mi-am găsit-o în cele două zile petrecute acolo. M-am trezit cu dor de ducă. Ca să îmi treacă, am ascultat o înregistrare nu foarte clară a unui băiat ce cânta Here comes the sun . Băiatul pe care ne-am oprit să-l ascultăm în Praga preț de o piesă și am rămas pentru vreo trei ore. Unele întâlniri rămân emblema unei fericiri. Acesta a fost una dintre ele.

Citesc Harry Potter. Primele volume au fost cu gust de concediu și ore de așteptare până la tren. Unul s-a citit aproape singur într-o zi ploioasă în Praga. Mai am două, nu prea vreau să le încep de teamă că se termină povestea. Oricum, e una din acele cărți care creează dependență. Și mi-am dat seama (din nou) că e bine să mai treci și peste prejudecățile conform cărora cărțile cele mai bine vândute nu sunt și alea foarte bune. Una peste alta, Harry Potter creează dependență, vă zic. Aștept un weekend de noiembrie ploios și fără chef de ieșit din casă să văd filmele.

Nunți. Botezuri. Alte nunți. Toamna asta toată lumea pare că se așează la casa ei. În mintea mea: rochie-pantofi-geantă-ce fac cu părul meu scurt. Moment de pauză cât mă duc să întorc șifonierul pe dos. Și-apoi iar rochie-pantofi-geantă-accesorii. Dacă nu ies din casă săptămânile ce vin, să știți că nu am dispărut. Doar sunt în program de redresare emoțional-financiară.

A avut Amalia o nouă premieră. La Giurgiu. Așa mi-a plăcut piesa și abordarea că încă nu mi-am găsit cuvintele să vă spun povestea ei. Cândva, în viitorul apropiat. Cât încă se mai joacă, că la Giurgiu ajungi chiar repede dacă vrei 🙂 Până atunci, vă las cu ce a scris Raluca, pentru ForeverFolk.

Gala Folk You. O sută de oameni cunoscuți, văzuți din întâmplare sau știuți din mesaje. Și încă vreo tonă de amintiri, din zecile de concerte văzute acum vreo cinci-șase ani. Sau legate de oamenii care erau acolo, printre gânduri răzlețe. Rezultatul: trebuie musai să văd un concert Taxi (pentru că domnul Dan Teodorescu are o charismă super-super-faină), vreau un concert electric și de zbânțuială cu byron (așa repede mi s-a părut că a trecut timpul alocat lor că nu m-am dezmeticit prea bine de ce pleacă de pe scenă), domnul Alifantis rămâne unul din artiștii aproape sufletului meu, chiar dacă știu piesele pe de rost. Și să nu uit…#fericireadeluni e fericire chiar și într-o zi de sâmbătă.

Piesa de luni. Să nu fiți însingurați.

Publicitate

România. Un pic de magie. Și 6 pași pentru a o descoperi.

Biroul de azi.

Pentru a descoperi extra-ordinarul este nevoie de un strop de voință. Pentru a găsi magia, e nevoie să crezi în ea. Pentru a ieși din gri, e nevoie să te tragă de mânecă cineva, să-ți aducă aminte că trăiești într-un loc în care Frumosul e la un pas de tine. Vezi tu, România are partea ei de extra-ordinar, de magie și este, cu siguranță, inegalabilă. Depinde de tine să ai răbdarea să o cauți, să ai credința că drumurile uneori proaste conduc nu în gol, ci spre minuni, și dorința de a spune mai departe poveștile sale și mai ales de a le păstra intacte.

Dimineața. Alba Iulia.

Dimineața. Alba Iulia.

M-am îndrăgostit de România pe drumuri. Nu în orașul meu natal, nu în București (cu toate că ambele au partea lor de magie în povestea mea), ci mergând la festivaluri, plecând pur și simplu la întâmplare, căutând evadarea – pentru că știam că o dată cu ea va veni plăcerea unui loc, a unui om, a unui peisaj care mă transformă.

Dacă ai obosit, dacă nu mai crezi, dacă te-ai plafonat în gri, iată mai jos ghidul meu cu pași simpli, pentru a descoperi România – aceea altfel, aceea pe care să o iubești și să vrei să o protejezi. Și câteva imagini care să te convingă. Iar dacă și tu ai locurile tale magice, cele care ți-au schimbat un pic din viață, care ți-au adus un strop de zâmbet sau o tonă de liniște, Bucovina și EcoRom te ajută se la împarți cu ceilalți, cu ajutorul aplicației Inegalabila Românie. Și te provoacă să le protejezi, pentru ca povestea lor să fie și unor generații viitoare.

InstagramCapture_4265ebf8-7238-4c61-863d-6a6da3abb277_jpg

Sa pornim la drum

1) Închide televizorul, lasă telefonul în buzunar și ieși din casă. Știu, canapeaua e comodă, a început poate programul acela care îți e drag și poate suferi așa, de un pic de lene. Doar că de la știri, România o să-și pară haotică, iar de la geam o să o vezi preponderent gri. Ceea ce o face egală cu ceea ce văd și cei de la scara de lângă. Primul pas e legat de zona de confort și de dorința de a ieși din ea.

2) Deschide ochii. Obișnuit cu aceleași drumuri, cu aceleași locuri, cu aceeași oameni, ai tendința să cazi în plafonare. Copiii găsesc rutinele noastre extraordinare tocmai pentru că privesc mereu lumea prin ochelarii curiozității. Încearcă și tu. S-ar putea să ai parte de surprize plăcute.

3) Încrede-te în instinct, nu neapărat în hartă. Cele mai frumoase locuri din România le-am descoperit pentru că am văzut un drum ce părea interesant la dreapta sau la stânga. E posibil să nu ajungi la timp la capătul final al drumului, dar tocmai acesta e farmecul României fără egal și al Călătorului dornic de povești – posibilitatea de a nu le căuta acolo unde sunt la vedere pentru toți ceilalți, ci în colțuri ascunse. Acelea sunt cele mai valoroase comori.

4) Dă-ți timp. Și când Harry Potter a învățat să facă vrăji, a avut nevoie de timp să le stăpânească, chiar dacă instinctul îi spunea ce are de făcut. Dacă vrei să descoperi ceva nou, trebuie să îți dai timpul să faci asta. Să ai răbdarea de a merge mai încet, și nu mereu în goană, să crezi în frumos, să nu te dezamăgească unele bucăți de gri de care o să te mai lovești din când în când.

5) Bucură-te de oamenii din drum. Și învață de la ei și din poveștile lor. Pentru că dincolo de peisaje fabuloase, România Inegalabilă e formată din oameni. Oamenii care știu istoria locurile pe unde treci, oameni cu pasiuni, oameni care iubesc bucata lor de verde mai mult decât familia, oameni care impun respect, oameni care te transformă. Renunță în călătoriile tale la a te concentra pe ce vrei tu și ascultă poveștile lor. O să vrei să te întorci, și vei învăța ceea ce anii de școală nu au reușit.

6) Respectă locul și omul. Poate cu asta trebuia să încep. E regula de aur a descoperirii Frumosului de lângă tine. Să pleci fără așteptări. Să nu judeci după aparențe. Să acorzi respectul pentru natură, păstrând-o curată și pentru om, păstrându-i demnitatea.

Garantez rețeta asta. Și dacă o încercați și nu iese vă rog să îmi spuneți. Poate găsim împreună o soluție să o îmbunătățim.

Pentru tine cum e România inegalabilă?

Articol înscris în campania Blogal Initiative – De ce este România inegalabilă pentru tine? 

(toate imaginile din articol sunt din arhiva personală)

Ai o relație? Nu. Dar am atâtea începuturi…

Cumva, de la un punct încolo, viața mea (pe lângă oameni simpatici, plăceri din astea simple cum sunt urcatul pe munte sau plimbatul prin ploaie, cărți și alte bazaconii, și – aproape evident – job) se împarte în începuturi de relații.

Din alea de amor subit vorbesc aici, nu din altele, că din acelea profesionale vreau – nu vreau îmi câștig pâinea și banii pentru plăcerile de mai sus, iar prietenii îmi sunt cam aceeași de ani buni și nici nu simt nevoia să caut după alții. Care începuturi se schimbă și ele, după cum se schimbă tunsoarea celei care scrie. Adică un pic cam des pentru gustul meu, de altfel un om care visează echilibru și stabilitate pe toate fronturile atmosferice și emoționale.

Au fost începuturile fără început. Alea de imediat după ce am ieșit din fosta-cea-mai-lungă-relație-cu-potențial, când oricum cel de lângă mine putea să fie Făt-Frumos și să îmi aducă Luna (aia Pătrată, bineînțeles) în dar, că era cam degeaba. Bineînțeles, în capul meu era că îmi trecuse și că sunt bine mersi, dar făceam ce făceam și mă întorceam cu gândul la fostul. Așa că la fel de fără început cum au fost și-au găsit și sfârșitul. Din când în când, băieții din începuturile astea mi se ivesc în preajmă și râdem de atunci.

S-au strecurat printre ele, binișor, începuturile despre care știam sigur că vor rămâne acolo. Cele în care jocul miza mult mai mult decât potențialul rezultat. Uneori, am intrat în ele din nevoia de confirmare. Alteori, am intrat în ele pentru hazul nebun, pentru o seară cu vin bun și îmbrățișări aferente, și pentru că știam sigur că mai mult de atât nu o să fie (ne)voie.

Evident, au apărut pe parcurs, începuturile forțate. Că atunci când ai peste 25 de ani și ești singură, cu rude/prieteni/colegi care mai fac și nunți/botezuri, apoi sigur o să dai și de una-două pețitoare. Doar că săracele mele pețitoare și-au ales că joace din astea când eu eram în plin tratament pentru vindecarea spatelui și mai mult decât implicată în job, pentru că eram într-un început nou și greu. Așa că unii din domni au renunțat când i-am programat în agendă la zile bune după primul telefon, iar alții s-au pierdut pe drum. Vreo două începuturi tot au fost, dar unul dintre ele a fost atât de ratat, că am zis că nu-mi mai trebuie altădată.

Am ajuns, la 28 de ani, în punctul începuturilor gândite. Ieșirea se face programat, omul e ales după criterii pe care numai mintea mea creață le deslușește, am o idee despre ceea ce îmi doresc de la un om cu care să vreau să trec de un început. Dar…

am obosit.

Serios că da. Am trecut prin atâtea începuturi de…nimic că a ajuns să îmi fie teamă să mai ies la întâlniri. Asta după ce unul dintre stimabilii domni m-a întrebat dacă pot face copii la prima întâlnire (da, mă, pot – dar cel mai probabil nu cu tine 🙂 ), iar un altul mi-a ținut un seminar întreg despre importanța economisirii la vârsta mea (cum adică, eu plec în vacanțe în loc să strâng bani pentru viitoarea-potențială-familie?) , pe fondul unui pahar de vin într-un local în care nu aș fi intrat dacă nu ar fi fost pe invitație. Unde mai pui că un bun amic îmi zice, dintr-o glumă ce s-a dovedit serioasă, că oricum domnii din prejma mea pot fi ușor speriați de mine (și pe bune, că urâtă tare nu sunt  și am un metru și-un stilou, adică nu prea sunt de speriat 🙂 )

Adevărul e că îmi doresc un început din ăla banal. Cu plimbat în parc, și povestit, și tăvălit pe jos de râs. Nu vreau planuri cincinale, nu visez cum or să arate copiii noștri la prima întâlnire, nu vin cu o listă de chestii pe care trebuie musai să le ai ca să pot să îți acord o șansă. Vreau niște începuturi care să fie simpatice tocmai pentru că nu iau în calcul povestea cu ”și au trăit fericiți până…” , ci doar unele care să se repete frumos, în preajma aceluiași om, pentru ca nu cumva să cădeam în rutină și plictis.

Și încă mai cred că dacă închid ochii și îmi doresc tare-tare ca lucrurile din jurul meu să se așeze într-un anumit fel, or să o facă. Nu neapărat cum îmi doresc eu, ci așa cum îi va fi cel mai bine sufletului meu.

Așa că să curgă cu începuturi. Măcar așa om avea ce le povesti nepoților! 🙂

(post generat de niște povești de seară, cu vin roze și lasagna pregătită cu drag 🙂 o seară bună, frumoasă și simplă. pentru că până și în cele mai vechi prietenii există începuturi 🙂 mulțumesc.) 

(sursă foto)

„(Fix) în seara asta când alerg cu caii pe pereții din baie”

(I-am promis o poveste. Am scris-o pe o foaie ce s-a pierdut printre genți ce poartă în ele mereu prea multe lucruri inutile. Poate nu era povestea care să fie spusă acum. Sau poate…)

De la o vreme încoace mă lovesc de tine. La colțuri de stradă, în încăperi aglomerate, când deschid calculatorul. Uneori, mă distrează toate ciocnirile astea, mă simt de parcă întâlnesc un prieten de mult fugit în lume. Alteori, îmi vine să țip la tine să pleci.

(I-aș fi scris asta lui. Doar că nu ar fi înțeles cu siguranță. E normal să ne întâlnim, nu e vreun fel de coincidență pusă la cale de astre.)

Îmi e liniște de la o vreme încoace. Prima dată am învățat să mă iert lângă tine. Era un mai verde și mi-aș fi dorit să mă închid într-o piatră. Ai râs atunci în hohote de fricile mele și m-ai ținut de mână. Nu a fost nevoie să îmi spui o poveste despre cum să te recuperezi după ce ai ieșit cu inima frântă dintr-o relație și nici nu m-ai lăsat să îmi plâng de milă. Mi-ai arătat cum te poți bucura de lucruri mici.

(Evident, el nu știe nimic din tot ce am simțit atunci. Pentru că în același mai eram prea ocupată să îmi lipesc cu leucoplast bruma de încredere pe care o mai aveam în mine. Am știut – un pic prea târziu – că de fapt, el mi-a fost un mult mai bun cicatrizant. Atunci aveam drumuri diferite, iar orgoliul meu era prea mare pentru a îi spune ”ai avut dreptate”)

Prima dată când am simțit că mi-am găsit o jumătate ți l-am adus de mână. Tot prima dată când am știut că jumătatea e de fapt a altcuiva, te-am chemat la o bere. A fost prima dată când am dormit cu tine. Și ultima. A doua zi, în timp ce mâncam o porție uriașă de cartofi prăjiți și filozofam despre viață, am ajuns la cea mai simplă concluzie. Că nu există jumătăți perfecte. Doar oameni pe care îi alegi (și care te aleg) pentru a construi împreună. Iar asta are nevoie de timp și răbdare. Ori, la capitolul ăsta, amândoi stăm extrem de prost

(Nu știu cum reușesc să rețin o groază de detalii nesemnificative, dar să nu mai știu când e ziua lui de naștere. Am zâmbit însă când mi-a scris – la vreo două zile după ziua mea – un mesaj ce nu ar fi avut sens pentru nimeni altcineva. Și am știut că e de la el, chiar dacă nu mai aveam numărul în agendă)

De la o vreme încoace mă lovesc de tine. Acum, când nu mai caut nimic. Am fugit de tine pe frică că aș putea să te iubesc. Și fix în seara asta…

(Da, am câte o stare pentru aproape fiecare piesă de-a Alinei. Și cel mai probabil și un ex-potențial-dorit-iubit care se amestecă printre acorduri. Poate de-asta îmi e așa dragă. Poate de-asta la concertele ei plâng și mă găsesc și mă recompun. Unele se leagă de amintiri din vieți paralele, altele se scriu în prezent, o parte le visez cu zâmbetul pe buze. În curând, de la ea vine Fericirea de Luni, un album pe care îl simt cu soare și regăsiri. Concertele de lansare sunt pe 2 și 3 iunie, la Excelsior. Ne vedem acolo. Până atunci, scrieți-vă cuminți poveștile. Și nu uitați să spuneți ”Te iubesc” la timpul lui.)

Povești. Despre blog. Dinspre povestitor.

Cândva mi-am propus să fac din blogul acesta un spațiu al poveștilor. Știu exact momentul, logica din spatele lui, faptul că am făcut acestă alegere tocmai pentru a îmi găsi un rost în ceea ce scriam.

În ultima perioadă, am strâns drafturi întregi cu povești pe care aș vrea să (vi) le spun. Bucăți de viață care trebuie cumva să ajungă spuse, dar pe care le văd din ce în ce mai fad. Nu îmi regăsesc energia în a le construi, în a le găsi un sens prin care să ajungă la voi.

Diferența între atunci și acum e că acum stau și gândesc de 10 ori înainte de a scrie ceva, de cele mai multe ori caut structura textului încercând să o fac coerentă, iar uneori las gândurile la maturat o zi sau două, tocmai pentru a nu scrie sub impulsul unui moment ce poate distorsiona mesajul.

Îmi place să cred că alegerea de atunci a fost bună. Pentru voi, cei care ajungeți aici – pentru că am încercat să prezint mereu o parte frumoasă a lumii mele. Fie ea formată din teatru, muzici, plimbări, oameni sau lecții primite. Pentru mine – pentru că a căuta povești m-a transformat, încet, într-un om un strop mai optimist și mai zâmbitor.

Alegerea de atunci rămâne în picioare. Fără a face nicio tragedie din asta, știu că nu îmi găsesc timpul de scris pentru că nu vreau și pentru că nu am starea necesară. O să treacă momentul, la fel cum au trecut și altele. Poate nu azi, mâine, sigur nu într-o lună.

Îmi fac timp pentru oamenii care au nevoie de mine acum, și nu virtual. Încerc să îmi fac timp pentru mine, pentru a nu rămâne agățată în virtual mai mult decât e cazul. Și dacă acum o vreme v-aș fi spus cu dragă inimă toate dramele astea, visând la un umăr pe care să plâng, între timp am descoperit că patetismul nu mă prinde ca formă de exprimare (bine, m-a ajutat întâlnirea cu Siameza la asta 🙂 ), și că sunt cuvinte pe care mai bine ți le spui în minte de 10 ori înainte de a le trimite.

M-am aruncat de bună voie într-un vârtej de diverse activități pentru a îmi reduce timpul petrecut în fața calculatorului, și mai ales timpul cu prea multă liniște în jur. Cineva mi-ar spune că asta ascunde niște frici și niște alte povești psihologice. Eu știu doar că momentan e mai bine așa, vorba cântecului, pentru că oricum de scris nu am stare, iar introspecțiile m-ar aduce cu siguranță într-un punct de neliniște pe care nu mă simt capabilă să îl înfrunt acum.

We tell ourselves stories in order to live

Ceea ce spune Joan Didion este un adevăr pe care mi l-am însușit acum ceva timp, de aceea  a ajuns să fie și în header-ul blogului. La pachet cu el vine și partea în care alegem să ne scriem poveștile în noi, mai degrabă decât în fața celorlalți.

Poveștile pentru voi stau și se scriu, fiecare în colțul ei de lume și de gând bun. or să răsară și aici, poate mai rar. la final, au trăit fericiți nu e decât începutul unui nou a fost o dată.