Al(l)tfel

Îmi plac oamenii curajoși. Cei care își pun în cap o idee și o învârt pe toate părțile și-n toate direcțiile, până ajunge să  crească exact așa cum și-au imaginat. Îmi plac oamenii puțin nebuni. Cei care sunt capabili să treacă peste invidiile din jur și gurile rele și să își urmărescă visul. Spunea Make la propria-i lansare (și e scris și pe coperta albumului) că le mulțumește, printre altele, celor care nu au crezut niciun moment în ceea ce face el. Pentru că i-au dat un motiv în plus să meargă înainte. Îmi plac oamenii care cred în lucrurile simple. Plăcerea de a lectura și de a te îngropa în pagini cu povești. Frumosul unui te iubesc. Un gând bun într-o zi ploioasă. Îmi plac oamenii care știu să surprindă. Poate și pentru că îmi plac surprizele bine gândite. Fața mea, atunci când sunt receptor. Fața celuilalt, atunci când sunt partea care oferă. Îmi plac oamenii care cred în cei de lângă ei și în ajutorul pe care îl pot oferi.

Cred că în Editura All există cel puțin un membru al fiecărei categorii de mai sus. Motivele le găsiți mai jos.

(1) Mi-am petrecut seara de 14 februarie în AFI, alături de ei și de niște prietene de suflet. Evident, m-am întâlnit – aproape din întâmplare – cu alți câțiva oameni faini. Am făcut cadou o carte. A ieșit filmulețul de mai jos, pe care vă rog să-l vizionați. Nu știu dacă am reușit să recităm cu vocea de Național, așa cum ne-a încurajat Mario, la repetiția anterioară. Nu știu câți oameni au ciulit urechile să audă ce spunem. Știu doar că am văzut oameni zâmbind. Aceeași oameni care s-au bucurat atunci când le-am oferit o carte. Și mai știu că Te Iubesc nu e niciodată spus în gol. A fost frumos și cred că energia bună de acolo e o amintire de păstrat pentru zilele când am impresia că totul e prea complicat.

(2) vALLuntar – ediția a 2-a. Un mod frumos prin care cei de la All își iau angajamentul de a planta copăcei. Bloggerii fac o recenzie a unei cărți publicate de editură și pentru 15 comentarii strânse de aceea recenzie se plantează copacul. La ultima numărătoare, eram 200, acum cred că suntem ceva mai mulți. Anul trecut am aflat de campania de la Loredana. Anul acesta m-am înscris pe ultima sută de metri. Pentru că. Să nu ziceți că nu ați știut din timp – când o să public recenziile. Vă aștept cu drag comentariile, pentru a planta cât mai mulți copaci. Anul trecut am citit o carte, anul acesta mă încumet la două. Dacă stau mai mult offline, să știți că scopul e unul nobil, da? 🙂

Ca un fun-fact, săptămâna trecută marți am fost la repetiția pentru flash-mob. Miercuri, când am ajuns la birou, ghiciți ce editură avea stand frumos aranjat la recepția clădirii? Tot ei. Concluzia e că a fost o săptămână al(l)tfel și nu a fost rău de loc. Ceea ce vă doresc și vouă.

Călătoria în timp și iubirea dincolo de acesta

The Time Traveler’s Wife ( Audrey Niffenegger, cartea se găsește tradusă și în română – Soția călătorului în timp, ed.  Tritonic)

Time is priceless, but it’s Free. You can’t own it, you can use it. You can spend it. But you can’t keep it. Once you’ve lost it you can never get it back.

Ne dorim uneori cu tărie să dăm timpul înapoi, crezând că am putea modifica ceva din parcursul vieților noastre actuale. Alteori, visăm să tragem cu ochiul peste ziua de mâine, de teama consecințelor alegerilor de azi. Din când în când e de ajuns o carte care să-ți deschidă ochii asupra prezentului. Cartea de azi a ajuns la mine prin recomandarea Ralucăi (care a citit-o deja de câteva ori), și de aseară, de când am închis ultima pagină (virtual vorbind, căci nu dețin cartea în format fizic), aștept momentul când o voi re-deschide. Sentiment rar pe care puțin cărți mi l-au lăsat. Nu pentru că nu am înțeles destul, nu pentru că am rămas cu întrebări, ci pentru cea mai frumoasă poveste despre timp și despre iubire. Sau despre iubire dincolo de timp definit.

I wish for a moment that time would lift me out of this day, and into some more benign one. But then I feel guilty for wanting to avoid the sadness; dead people need us to remember them, even if it eats us, even if all we can do is say „I’m sorry” until it is as meaningless air.

Henry este călătorul în timp. Nu are o mașină sofisticată, nu este un doctor-inginer nebun și nici măcar nu își dorește cu tărie să facă aceste călătorii. Dar i se întâmplă să fie brusc luat din prezent, pentru a se trezi într-un trecut/viitor incert, mereu fără haine și fără niciun fel de dovadă a timpului în care se află. Călătoria lui în timp este una a supraviețuirii – mereu trebuie să facă rost de haine, de informații despre locul unde se află, uneori e hăituit de poliție – singura lui portiță de salvare fiind fuga rapidă și faptul că, de cele mai multe ori – dispare la fel cum a apărut. Uneori, Henry din prezent se întoarce în trecut, asistă repetitiv la evenimente mai mult sau mai puțin fericite (imagini alături de familia sa, accidentul în care mama sa și-a pierdut viața etc). Alteori, un Henry viitor vizitează trecutul, fără a-i da de veste. Așa se întâmplă prima întâlnire dintre el și Clare, cea care avea să-i devină jumătate mereu în așteptare.

“I’m sorry. I didn’t know you were coming or I’d have cleaned up a little more. My life, I mean, not just the apartment.”

De altfel, cartea începe la momentul prezent al întâlnirii dintre Clare și Henry, în biblioteca unde acesta lucrează. Doar că, spre surpriza lui, ea știe totul despre el, în timp ce el habar nu are cine este ea. Clare l-a întâlnit pe Henry când ea avea 6 ani și el 43, pentru prima oară. Și apoi, an după an, întâlnire după întâlnire, a crescut alături de el și a știu că vor fi împreună. Doar că în prezent Henry are 28 de ani și toate întâlnirile sunt amintirile lui Clare legate de un el viitor. O dragoste în singurul lucru sigur este că cel de lângă tine pleacă. Repetat și fără preaviz, în care singura soluție este așteptarea și singura credință e cea a inimii care îți spune că – în orice timp ar fi celalalt plecat – va reuși să revină la tine

I hate to be where she is not, when she is not. And yet, I am always going (Henry) / I won’t ever leave you, even though you’re always leaving me.(Clare)

Cartea e scrisă la persoana I, având drept povestitori cele două personaje principale, și te poartă prin toate întâlnirile lor, mai mult sau mai puțin ciudate. M-au fermecat părțile în care un Henry adult în întâlnește pe Henry copil și-l învață tehnici de supraviețuire atunci când ești călător în timp (furatul portofelelor, deschisul ușilor cu doar o sârmă, făcut rost de haine). Mi-a plăcut să o văd pe Clare așa cum apare la 14 ani și mai apoi la 20 sau la 34. Pentru că dincolo de călătoriile în timp, în carte se trăiește extrem de mult în prezent. Un prezent cu bune și rele, la fel ca în orice relație, cu încercări de a face copii și așteptări uneori așezate prea sus. Personajele evoluează și faptul că le vezi etapele evoluției le oferă o autenticitate aparte, într-un cadru perfect ficțional. Relațiile sunt analizate realist, trăirile nu sunt cele de poveste ci conțin întrebări, frustrări, sau compromisuri, așa cum sunt percepute de cea care rămâne mereu în așteptare, dar și de cel care e mereu în căutarea ei.

There is only one page left to write on. I will fill it with words of only one syllable. I love. I have loved. I will love.

Sunt momente fericite și momente în care pielea ți se face de găină, iar cursul narativ se construiește pas cu pas. Henry găsește un doctor care descoperă faptul că boala sa este una genetică, dar – cu toate că îți dorești ca el să devină pur și simplu un om normal și totul să se termine cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți – cartea nu oferă finalul așteptat. Nu e un final fericit în sensul clasic, și e totuși un final atât de frumos încât te lasă fără vorbe.

Maybe I’m dreaming you. Maybe you’re dreaming me; maybe we only exist in each other’s dreams and every morning when we wake up we forget all about each other

Nu e o carte siropoasă, cu toate că – așa cum am declarat – e una din cele mai frumoase povești de dragoste citite de mine. Nu e nici o carte SF, cu toate că trecerile de timp și faptul că aproape de la pagină la pagină ești în altă dimensiune temporală te-ar putea face să crezi asta. E o carte pe care o citești cu drag, de ale cărei personaje te îndrăgostești sau le judeci, pe care le creionezi o dată cu fiecare pagină citită. Nu poți ghici de la bun început ce se va întâmpla, iar pe măsură ce descoperi nici nu mai vrei să faci acest lucru, ci preferi să lași povestea să se scrie alături de tine.

Think for a minute, darling: in fairy tales it’s always the children who have the fine adventures. The mothers have to stay at home and wait for the children to fly in the window.

Cartea este și ecranizată și vă recomand călduros să vedeți și filmul (pe care îl voi revedea și eu în acestă seară 🙂 ). Ce vă pot garanta e că e unul din acele cazuri în care atât filmul, cât și cartea merită savurate pe îndelete, fiecare dintre ele concentrându-se pe un alt aspect al poveștii – filmul urmărește povestea inițială, dar se construiește în jurul acțiunii, în timp ce cartea îți oferă posibilitatea de a desena personajele clar și de a vedea lucrurile din unghiuri multiple.

Dincolo de călătorie și dragoste, e o carte despre așteptare și Jumătatea aceea care te întregește. Paragraful de mai jos e unul care îți rămâne adânc înfipt în minte ca un fel de Adevăr pur și care nu are nevoie de mai multă analiză.

Don’t you think it’s better to be extremely happy for a short while, even if you lose it, than to be just okay for your whole life?

Și nu pot abține să vă las cu trailer-ul filmului. Poate vă conving să-l vedeți. Apoi o să vă convingeți singuri să citiți cartea 🙂

Regina albă

The White Queen (Philippa Gregory)

Mă gândesc că dacă încep anul cu una din activitățile rămase restante anul trecut (recenziile de carte), poate anul acesta voi reuși să mă ocup măcar de o recomandare pe lună 🙂 Despre cartea de azi am aflat de la Siameză, acum câteva luni. Tot cu ajutorul ei a ajuns în E-book Reader-ul meu primit de Crăciun. Ceea ce nu mă așteptam era să o și citesc în doar câteva zile, dar să zicem că e semn bun. Acum, să nu vă plictisesc cu povești despre ce și cum, să trecem la povestea cărții.

Regina Albă se referă la una din reginele Angliei nu foarte cunoscute, dar care a trăit într-un timp al controverselor extreme. Puțin istorie reală:  Elizabeth Woodville a fost o persoană de rang comun (chiar dacă familia ei avea ceva viță nobiliară la bază, nu era nici pe departe de ajuns pentru a o recomanda ca regină), și a fost căsătorită cu Edward al IV-lea, în perioada Războiului Rozelor (război ce s-a întins pe parcursul a trei generații, în care Casa York – roza albă și Casa Lancaster – roza roșie s-au luptat pentru dobândirea tronului).

Cartea începe cu o poveste de dragoste fulgerătoare între Elizabeth și Edward (la momentul respectiv proaspăt Rege și luptând pentru menținerea poziției). Aceștia se căsătoresc și, din văduva care trăia cu părinții și cei doi copii la țară, Elizabeth devine Regina, într-un context în care frații luptau unii împotriva altora, iar verii primari se măcelăreau fără niciun fel de conștiință pe câmpurile de luptă. Dintr-un personaj simpatic (cel puțin mie așa mi-a părut pentru primele…50 de pagini să zicem), Elizabeth devine un personaj puternic din umbră al cărui unui interes este asigurarea poziției ei și a soțului ei, al cărei atu și blestem în același timp este ambiția fără margini.

O dată cu nașterea celor doi băieți (viitori moștenitori ai tronului), miza jocului crește iar jocurile de culise ating și ele dimensiuni negândite inițial. Trădători care trădează, doar pentru a se întoarce spășit la locurile inițiale, alianțe în care mizele sunt cele care atrag jucătorii (cu cât poți promite mai mult, cu atât poți avea mai mulți oameni de partea ta), disperarea care apare o dată cu moartea lui Edward și închiderea fiului său cel mai mare în Turnul Londrei (fiu care se numește, de altfel, tot Edward), te transportă într-o lume în unicul interes care guvernează este cel al averii și al statutului. Modul în care poți trece de la a avea totul la a nu mai avea nimic este unul brusc și, de cele mai multe ori, o astfel de situație poate reveni circular în viața ta – Regina Albă ajunge de două ori, în mai puțin de  10 ani să se refugieze în sanctuarul oferite de Westmister Abbey.

Povestea istorică (extrem de bine documentată dacă iau în calcul zecile de cărți trecute ca surse la finalul cărții), este împletită cu povestea puterilor magice și a clarviziunii cu care Regina este înzestrată, ca urmare a descendenței ei din familia Burgundia, care prețuia tradiția conform căreia sunt urmași ai Melusinei, zeița apelor. De altfel, atât Elizabeth, cât și mama ei – cea care o învață tainele ascunse ale apelor – au fost acuzate de vrăjitorie și de faptul că s-au folosit de puterilor lor pentru a își menține puterea. O dată cu dispariția misterioasă a fiului său din Turnul Londrei, jocurile se schimbă iar cea care fusese pentru o scurtă perioadă cea mai puternică femeie a Angliei decide ca ambiția sa să fie jucată de un alt pion – de data aceasta fiica ei (tot o Elizabeth – care se va căsători cu Henry Tudor și va da naștere lui Henry al VIII-lea).

Ambiția și tenacitatea personajului principal sunt cele care guvernează tot firul narativ al cărții, iar dincolo de faptul că mai toți bărbații din carte sunt numiți Edward, Richard sau George și mai toate femeile Elizabeth, Margaret sau Anne, o recomand cu mare drag. Are dragoste, are pasiune, are război, are legende și, mai ales, un stil de a te introduce într-o perioadă istorică controversată și plină de întrebări chiar și pentru istorici fără a te obosi.

O recomand fie și pentru că, într-o istorie care pare scrisă numai de sângele vărsat în războaiele extrem de dese, se dovedește că femeile și-au creat propriul mod de a lupta. Unul plin de ură, trădare și răzbunare, toate ascunse în spatele zâmbetelor formale și a formalităților regale. E o lectură care te prinde și te poartă prin toate colțurile bune și mai puțin bune din viața Reginei Albă, fără a fi greoaie în descrierea amănuntelor istorice, dar și fără a suferi de superficialitatea unei ficțiuni istorice scrisă fără niciun fel de documentare anterioară. Pe Goodreads am clasat-o cu 4 stele din 5 posibile.

Eu am citit cartea în engleză, dar am văzut că există traducerea la Polirom. Cartea face parte dintr-o serie dedicată războiului rozelor, iar eu urmează să citesc: The Red Queen (Lady Margaret Beaufort este în centrul acesteia, femeia a cărei ambiție, inteligență și măiestrie în uneltirile de Curte Regală au dus la întemeierea dinastiei Tudor),  The Lady of the Rivers (povestea plină de magie a mamei lui Elizabeth Woodville – descendentă a Melusinei și înzestrată cu darul clarviziunii),  și The Kingmaker’s Daughter (povestea lui Anne Neville, soție a lui Richard al III-alea și cumnată a Reginei Albe).

Voi, ați început să citiți ceva? Recomandări, planuri de lectură pentru 2013? 🙂

Escapadă. Literară

Ca să de salvezi, citești. Te lași pradă gesturilor meticuloase presupuse de lectură – o strategie defensivă previzibilă, însă pur și simplu genială.  Ca să te salvezi, citești. Panaceul perfect. Pentru că – cred că asta e valabil pentru toată lumea – a citi înseamnă să-ți fixezi un punct de reper în așa fel încât să nu fii nevoit să-ți ridici privirea spre confuzia care domnește în lumea reală, să-ți ții ochii pironiți asupra rândurilor din fața ta ca să scapi astfel de tot și de toate – cuvinte care, unul câte unul, adună toate zgomotele din jur, într-o albie opacă, făcându-le să se scurgă apoi în forme speciale pe care noi le-am denumit cărți. Cea mai rafinată și, totodată, lașă acțiune de retragere. Dulce.

(Librăria iubirii, Paola Calveti – ed. Nemira)

Mi-am încheiat și început anul într-o mare de cuvinte și nopți petrecute cu răsfoind cărți de atunci și de acum. Evadarea necesară pentru a trage linie unui an plin, din care extrag încă lecții, zile senine și oameni frumoși. Dar și pentru a mă pregăti să întâmpin ceea ce va fi să fie cu sentimentul că lucrurile merg în direcția în care ar trebui să meargă. Uneori, lașitatea unui gest care îți oferă liniște e preferabilă unei zbateri inutile. Acum, cu mintea încă prinsă în rânduri și povești, revin încet și sigur către lumea reală. Cu sentimentul că dulceața ultimelor zile e una benefică doar atât timp cât e consumată cu măsură.

Pentru că poveștile de aici sunt precum mâncarea fără sare atunci când nu sunt trăite 🙂

De ce rațiunea dusă la extrem NU e un mod de viață

Fără ideal – Henryk Sienkiewicz – Jurnalul Naționl, colecția Nobel (colecție care, de altfel, anunță titluri faine pe care abia aștept să le văd poposind la mine în bibliotecă 🙂 )

Recomand cartea asta tuturor celor care gândesc prea mult 🙂 Nu râdeți, că nu-i deloc de glumă. Am cunoscut (ba mai mult, la un anumit nivel pot spune că fac parte din categoria acesta) oameni care au tendința să despice totul în 15 fire și 10 cărări. Și apoi, își alocă timp prețios pentru a analiza fiecare dintre acestea. Timp care le aduce dureri de cap, insomnii, probleme de conștiință. Unde la o primă vedere lucrurile stau simplu – îți dorești un lucru, știi că te-ar face fericit, alegi să construiești acel lucru – tipul acesta de filosofi au tendința de a vedea în orice alegere un pas greșit, care îi poate distruge pe ei sau pe ceilalți. Ajung, uneori, din impulsuri nervoase, să face cele mai proaste alegeri, pe care apoi le disecă cu plăcere aproape masochistă, și trec ulterior prin zeci de planuri (fără viitor și fără realizare), în dorința de a mai salva ceva.

Cartea căreia i-am închis paginile ieri nu este o carte veselă. Ba chiar dimpotrivă, aș putea spune. Este monologul interior (scris sub forma unui jurnal) ar unui om a cărui perpetuă ocupație este gândirea. Cam așa cum l-am descris în paragraful anterior. Un om cu păreri fruste despre el însuși, și omenire în  general. Leon – personajul principal – nu este nici pe departe un idealist în ceea ce-l privește. Ba chiar din contră, aș putea spune. Tocmai din cauza unei educații și a unei vieți dezvoltate în mai multe capitale europene (cele mai pregnante influențe rămânând, la urma urmei, Roma și Varșovia), are tendința de a diseca evenimentele, oamenii și întâmplările din jurul său, cu cinismul unui om care timp de mai bine de 30 de ani nu a făcut nimic altceva în afara acestui lucru. Acțiunile sale sunt supuse și ele aceluiași tratament.

Cea mai mare problemă apare în momentul în care o emoție ce nu poate fi analizată exclusiv rațional se insinuează în viața lui Leon. Este vorba de o dragoste frumoasă, care pare că îl transformă. În spatele punerii oricărei hotărâri sub semnul întrebării, Leon decide să se căsătorească cu Aniela, cea care îl fermecase. Dar, pe fondul unor probleme de familie, Leon trebuie să plece și o dată ce distanța își spune cuvântul, obișnuința de a diseca și de a gândi fiecare mișcare își reia locul. De aici, totul decurge dramatic, și din păcate, extrem de firesc pentru personajul principal. Aniela se căsătorește cu altcineva, Leon se întoarce și încearcă să o recucerească, luptele lăuntrice ale acestuia sunt descrise cu atâta lux de amănunte încât ai momente când l-ai lua la palme, și altele când îți vine să urli că nu poți schimba nimic în povestea lor.

Nu, nu e o carte cu happy-end. E o carte în care finalul – chiar dacă dureros – este cel pe care l-ai putea prezice de cu câteva pagini înainte. Pentru că, dorința de a dobândi orice prin rațiune dusă la extrem, și planuri gândite minuțios, aduc cu sine nebunia unei lucidității negre. Dincolo de acestea, vă recomand cartea. Măcar atât cât pentru a vă aduce aminte că, mai important decât a gândi fiecare mișcare și fiecare decizie, e să trăiți fiecare moment frumos de viață. La urma urmei, cred că Tomata are dreptate atunci când spune că nu avem timp. Iar cel pe care îl avem e bine să îl folosim pentru a acționa, nu pentru a analiza.

Iar în ceea ce privește emoțiile, cred că nici pe acelea nu are rost să încercăm să le descifrăm în fel și chip. Pentru că orice emoție privită rațional poate pierde din farmec. Iar farmecul iubirilor, fie ele și trecătoare, este tocmai acela că ne dau puterea să zâmbim fără motiv 🙂

Să aveți o săptămână frumoasă, fără așteptări prea mari și cu multe împliniri 🙂