Fragmente de luni. Culese din Joia Păcătoșilor.

am promis că scriu o scrisoare. de fiecare dată când ajung la curaj, pierd prima frază. fără prima frază, scrisoarea se pierde și ea, aleargă după cuvinte, le atacă, le aruncă la întâmplarea. scrisoarea astea trebuie s-o scriu cu grijă și răbdare de om mare, care disecă cu în propriul trecut. nu e scrisoarea care să mă vindece, e cea în care o să-mi dau niște răspunsuri.

SAMSUNG CSC

oscilez periculos între tăceri și vorbit excesiv de mult și despre nimic. simt nevoia să trag de oamenii de lângă mine, până la epuizarea lor (sau a mea), să îi cert, să îi controlez, să văd, să simt, pentru ca mai apoi să fug într-un colț de pat, să închid telefonul și să mă cert cu ei în mintea mea. de cele mai multe ori, ei nici măcar nu știu că ne certăm, dar ce mai contează. îmi va trece, la finalul seriei de plecări-veniri-plecări unii vor rămâne, cei mai mulți vor concluziona că sunt nebună și mă vor lăsa în pace, pe unii îi voi fi sufocat cu atenția și mă vor ignora grațios, pe alții îi voi lăsa eu în spate, alături de unicul regret că le-am zâmbit cu o noapte mai mult decât trebuia.

SAMSUNG CSC

scriu. vorbesc. scriu. vorbesc. mă explic. mie. lui. lor. cititorilor. nu poți înțelege cât mă definesc cuvintele. cele pe care am timp să le caut, pe care le pot așeza pentru a îți spune povestea. ai impresia că pierd cea mai importantă parte din comunicare atunci când îți scriu. am impresia că mă vând prin cuvinte și uneori rămân goală de ele și mi-e teamă că o să vezi și o să râzi. din fericire, atunci am învățat să tac. am o teamă fundamentală de a îmi rosti cuvintele, pentru că sunt prea agitată, prea zbuciumată, și mi-e prea teamă să nu fugi dacă o să spun totul. așa că mă explic prin cuvinte scrise. la final râdem ca de o glumă bună. iar eu nu te mai cred.

SAMSUNG CSC

îmi e dor de liniște. de aceea liniște în care pot să mă lipesc cu spatele de calorifer, să respir adânc și să așez lumea pe rafturile ei, frumos ordonate și colorate. acele jumătăți de ore sau de zile în care timpul e doar al meu și doar pentru mine, și în care mă definesc. bucățile de timp în care mă pot deconstrui, fără teamă, mereu cu surpriza unu eu altfel. dar îmi e teamă azi de liniștea asta. pentru că are prea multe să-mi spună. pentru că sunt niște adevăruri pe care nu le pot trata cu la-la (cine a mers pe la concertele Alinei Manole înțelege). îmi e dor de aceea liniște pe care o aduce un moment de singurătate asumată, doar că azi oglinda arată mai mult însingurare, așa că mai bine mai stau un pic printre zgomote.

SAMSUNG CSC

plec. vin. vreau. iubesc. urăsc. de fapt, detest. îmi urlu independența. plâng fără de lacrimi atunci când nu mă ține de mână. sunt maniacă în a controla tot ceea ce se întâmplă cu mine și pe lângă mine. tu mă crezi și apoi te miri că sunt atât de instabilă când vine vorba de amoruri. și râzi (nu știu dacă sincer sau cinic, mai contează) când îți spun că eu mai cred în făt-frumos. apoi ne strângem de mâini, ne sărutăm, plecăm mai departe. tu, cu o bucată din mine. eu. pur și simplu.

SAMSUNG CSC

….

când o să mă fac mare o să știu exact ce vreau. și atunci totul o să fie mai simplu. până atunci, evadez din când în când în lumea altora, unde îmi pot trăi poveștile până la capăt, cu ură, și zâmbet, și râs și plâns, fără ca nimeni să știe cât din poveste e a mea, și cât e de pe scenă. la final, e un fel de terapie cam cum e cu textul acesta, care e despre mine dar doar pe alocuri 🙂

SAMSUNG CSC

Publicitate

Zile-valuri

Din acelea care te iau, te aruncă dintr-un colț în altul, îți lasă timp destul doar cât să tragi aer și apoi să te arunci în următorul, fără a te gândi că poate îți fuge nisipul de sub picioare sau poate doar ești prea departe de mal.

Cam așa mi se duc zilele de la o vreme încoace. Și am ajuns atât de obișnuită să stau printre ele, că parcă îmi e din ce în ce mai greu să mă îndrept spre zona de plajă confortabilă, acolo unde mă pot recupera, acolo unde am timpul (și mai ales disponibilitatea) de a scrie, de a povesti, de a căuta ceilalți oameni veniți dintre valuri agitate.

Se întâmplă lucruri bune. Se întâmplă și unele nu tocmai așa. Vreo câteva îmi sunt dincolo de control și doar le gestionez din colțul meu de viață. Nu mă înțeleg cu anotimpul de afară – frigul, umezeala, prea puținele ore de lumină, mult prea mult gri – contribuie la starea de agitație permanentă în care sunt.

Partea proastă în toată agitația asta este că sunt din ce în ce mai neproductivă. Și îmi e din ce în ce mai dor să scriu pe blog. Și nu are legătură cu permanenta scuză de ”nu am timp” (pentru că știu că timpul nu-l ai, ci ți-l faci), ci doar cu lipsa mea de concentrare, de a îmi găsi resursele pentru a mă mobiliza câteva ore pentru a structura, și desena, și găsi cel mai bun mod de a pune povestea la dispoziția unor cititori de care nu prea am grijă, și cărora le cer iertare.

Am mai avut o toamnă așa. Haotică și în care resimțeam oboseala întregului an în fiecare fibră de corp. Atunci vroiam să închid blogul. Tot atunci s-a întâmplat o plecare, o întâlnire și un festival mișto, care mi-au adus aminte de ceea ce contează. Până acum, întâlnirea a însemnat o regăsire, câteva momente în care ne-am luptat cu valurile fiecăruia ținându-ne de mână, niște decizii, o dimineață în care m-am trezit zâmbind. Festivalul vine săptămâna viitoare. Același de atunci.

Încet-încet, merg înapoi spre mal. Și toate poveștile își vor găsi atunci forma.

Să fiți liniștiți! 😀

SAMSUNG CSC

Detalii. Și un pic de joacă de imagini.

Toamna asta trebuie să îmi caut resursele de energie. După o vară care mi-a trecut pe nesimțite printre degete, după o pierdere pe care încă o simt uneori acut în piept, după zile în șir în care mi-am aranjat viața doar pentru a îmi da seama că e și mai haotică decât înainte, faptul că se întunecă la ora 7 are așa, un dar aparte, de a îmi sustrage și ultimele resurse de zen, drag de scris și chef de povestit.

Îmi e dor teribil de scris aici. Pe de altă parte, simt cum îmi fug cuvintele de sub taste, de parcă toate gândurile zănatice trebuie să rămână închise. Se întâmplă lucruri frumoase în jurul meu, oameni dragi fac proiecte mișto, am terminat de citit niște povești simpatice. Încă nu mă duc din nou la cățărat, dar am un plan strategic pentru următoarele 6 luni, începând cu 01 noiembrie.

Până când revine inspirația, vă las cadou primele imagini în joacă surprinse cu noul meu aparat foto. Așa, din joacă, mai mult pe modul automat sau încercând să îmi aduc aminte ce am învățat acum (prea) mult timp într-o tabără din Apuseni. Aparat care a venit datorita unui articol de pe blog, culmea 🙂 și pentru care trebuie să le mulțumesc simpaticilor de la Blogal Initiative.

În rest, vă salut și vă doresc toamnă în culori, nu în gri 🙂

Despre încredere. Din cățărat și din dans.

InstagramCapture_0df8cf66-40cb-471e-b48e-dbd8cade3aff

Când mergi multe-multe ore de noapte cu trenul, între reprizele de somn furat pe bancheta liberă se întâmplă să ai momente de asocieri neașteptate. Drumul București-Budapesta a fost unul al deciziilor și al planurilor și al viselor de început de vacanță. Cel de întoarcere a fost unul ar gândurilor lipite cu zâmbet. Am scris bucăți din ele într-un carnețel mic, în formă de tabletă de ciocolată. Le consider tot amintiri de vacanță.

Să zicem să ești undeva la 5-6 metri deasupra pământului, urcând un perete ce pare că nu se mai termină. Scopul tău e să ajungi la capătul lui, dar e prima oară când încerci acel drum, așa că deja ai obosit căutând poziția corectă, priza în care mâna îți e cel mai stabilă sau unde să îți așezi piciorul pentru a te ridica cât mai departe. Ai nevoie să îți dai cu magneziu pe mână, deja ai transpirat – de efort, de lupta cu tine că poți ajunge la capăt. Și-apoi aluneci. Și te agăți cu mâna la întâmplare de un spațiu aproape.

Rezultatul: ai mâna julită, eventual încheietura lovită și umărul un pic întins. De ce? Pentru că ți-a fost teamă. Nu de înălțime, nu de faptul că nu vei ajunge la final, nu de prizele proaste. Ci că orice te filează de jos nu te va prinde.

Am pățit-o. Și nu o dată. Cred că mare parte din accidentările minore avute la sală au avut legătură cu asta. Și cu faptul că legătura de încredere o construiești greu și se erodează extrem de repede, din lipsa practicii constante.

Cumva, trebuie să te programezi să ai încredere în cel de jos atât de tare încât să uiți de el pe măsură de urci (pentru a te concentra doar pe mișcările tale, și a nu îți disipa energia inutil), dar să ai siguranța interioară că e acolo în momentul în care o să cazi. Ba mai mult, o să fie acolo să te țină cât îți tragi sufletul, cât recalculezi traseul, cât timp vei avea nevoie până ajungi la final. Sau cel puțin până când îi strigi tu că e cazul să te coboare.

Încrederea de la cățărat e de genul relațiilor construite cu răbdare. Pentru că un traseu îți solicită încredere în tine, în primul rând. Doar că doar atât nu e de ajuns. Trebuie să știi în permanență că e cineva care te ajută să mergi mai departe. Sau care te ține atunci când obosești. Și cel mai greu e că uneori trebuie să renunți la încrederea în tine pentru a te lăsa cu totul în mâna celui de jos. Într-un mod paradoxal, acesta e singurul mod în care poți cuceri un vârf. Fie el și unul de 10 m din sala de cățărat.

S-a întâmplat într-o seară să fug de-acasă. Aveam nevoie de un fel de evadare, într-un spațiu concret și familiar, dar și cu destul fețe noi cât să mă pot amesteca. Într-o stare cam nicicum, m-am trezit într-un vârtej cu muzică veselă și stare de dans.

S-a întâmplat, tot în aceeași seară, să fiu invitată la dans. Notă despre relația dintre mine și dans: deși îmi place la nebunie să mă zbânțui din când în când – pentru că eu cred sincer în beneficiile terapeutice ale dansului (la fel cum cred în cele ale scrisului) și în faptul că muzica bună, combinată cu oameni cu zâmbete sincere și energia dată de mișcare îți așează altfel lumea, fie și pentru câteva ore – sunt și extrem de împiedicată din fire, și destul de obsedată de control încât să nu fiu cel mai simpatic partener de dans (ba chiar din contră).

Cert e că după ce l-am călcat pe stimabilul partener de dans pe picior de vreo trei-cinci ori (nu am numărat exact) și era să execut o căzătură de mai mare frumusețea, în loc să îmi dea drumul (cum probabil ar fi făcut orice om normal la cap 🙂 ), mi-a zis doar atât: ai puțină încredere în mine, că nu pățești nimic. Între replica care mi-a venit în cap (da, sigur…pe ton destul de ironic, evident) și decizia luată (până la urmă, în cel mai rău caz pot să mă mai împiedic de 5 ori până se termină melodia), am decis că poate are dreptate.

Rezultatul a fost un dans decent și fără picioare rupte de nicio parte 🙂

Dincolo de partea amuzantă, în alea 5 minute mi-am adus aminte că uneori, pentru a avea o imagine de ansamblu coerentă trebuie să renunți la rigiditatea impusă de dorința de a face totul de unul singur. Să înțelegi nevoie de coordonare și de echipă. Și mai apoi, să lași un pic din încrederea ta pe mâna celuilalt. Chiar dacă e un pariu cu necunoscutul. Sau mai ales pentru că e un asemenea pariu.

Toamna asta e despre refăcut circuite de încredere. Nu neapărat de a îmi acorda încrederea necondiționat, cât a deveni omul de la baza traseului. Cel de care poți să uiți, dar care o să fie acolo.

E drept, o dată ce începi să o construiești, îți asumi și vulnerabilitate din capătul opus al ei, dar la finalul zilei, o dată ce ai dat și ai primit un dram de încredere, poți deveni un om mai bun. Și una peste alta, îmi doresc cândva să pot să dansez în doi cu stil, nu cu sincope 🙂

PS: le mulțumesc pe acestă cale celor doi domni care mi-au oferit lecțiile astea, cu toate că sunt sigură că momentele din care sunt extrase nu au avut acest scop final 🙂

Moment muzical. Căutări.

Nu pot analiza muzica decât prin emoție și prin poveștile pe care le asociez direct cu ea. Așa sunt. Și din când în când capăt obsesii. Eu iubesc piesele care îmi evocă oameni, viu, momente. Am și câteva piese din cauza cărora plâng, de multe ori de fericire.

Am printre gânduri piese cu chip uman, și piese cu chip de demon, piese cu chip de iubire efemeră, și piese cu gust de fericire. Din aia simplă, de concert neașteptat. Evident, există un dulap pentru piesele cu piele alintată, pentru dimineți în doi, pentru cafea și pentru dat afară din casă și din inimă.

Marți cu febră și durere de cap. Pe un scaun stau întinse toate tricourile din șifonier, pentru ca eu să mă decid care dintre ele vin cu mine în vacanță. Peste o săptămână, la ora asta, voi vedea Dunărea din Budapesta. Aștept să (nu) mai sune telefonul. Între timp, piesa asta curge pe repeat.

E un pic tristă. Mie îmi descrie cercuri perfecte cu oameni frumoși. Și o liniște aparte. Poate în altă stare m-ar fi băgat în depresie, că oricum Damien Rice are o tonă de piese bune ca să îți plângi amintirile și iubirile, sau în cel mai bun caz să le desenezi într-un mod ciudat-obsesiv-repetitiv, de parcă ai tăia din carne și ai mai naște un nou eu. Sau el. Partea mișto cu piesa de azi e că spune mereu altă poveste.

Azi e doar căutare. Și un fel de dor care merge la fix cu piesa asta. Și cu febra.

It’s not hard to grow

When you know that you just don’t know

Să fiți cuminți și sănătoși! 🙂