Printre cutii și gânduri de duminică

Starea aceea de după concediu. Când te întorci la ceva ce îți e familiar, ceva ce știi că poți face bine, ceva ce faci cu drag. Cu toate astea am realizat că îmi e greu să leg cuvintele coerent. Pauza de blog a însemnat ceva cărți terminate, câteva filme, mai multe seri petrecute cu folos, rufe călcate, pus ordine în gânduri. Din toate aș fi putut scrie, poate, câte ceva. Numai că îmi e greu să le pun în scris acum, de parcă foaia albă – atât de dragă deseori  – a devenit și un pic străină de mine. Știu că e vorba de exercițiu și că o să mai dureze puțin până voi reîncepe să scriu constant cu același drag, poate și pentru că am undeva în minte lipită ideea e că dacă evit să mai stau în fața calculatorului evit și durerile de cap. Și mă bucur mai mult de prezent.

Undeva, în  stânga mea, s-au strâns cutii. Am făcut curat pe balcon, în pregătirea mutării de peste două săptămâni. Unele vor pleca înapoi la Ploiești, pline cu borcane și caserole aduse în timp de prin cămările familiei. Am găsit două perechi de pantofi pe care nu știu de ce nu îi port niciodată. Niște bucăți de burete pentru aranjamente florale. O groază de mărunțișuri care nu știu cum au ajuns în dulapurile mele și care trebuie aruncate. Fiecare cutie închisă și etichetată poartă în ea prezent pe care îl vreau în continuare. Și mi-am dat seama că trei ani de stat într-o casă sunt timp destul să strângi o parte din tine.

Etapa garsonierei din Dristor a fost una a provocărilor. Am gândit-o ca un spațiu doar pentru mine, și mai apoi pentru noi. Partea distractivă (acum, că atunci era tragică) a fost că noi s-a dizolvat cu o zi înainte de mutare. Așa că spațiul deschis a fost al meu. Și mai apoi al celor câtorva oameni care au intrat în ei. O parte au venit constant, familie de suflet care avea acces la chei așa cum are la sufletul meu. De la ei am strâns râsete în cascadă, serile cu pizza, schimburi de cadouri, o aniversare cu lasagna, primele torturi reușite. Restul sunt oameni de la care mi-au rămas dimineți leneșe, cafele băute în miezul zilei și zâmbete. Mi-am protejat spațiu locuibil la fel ca pe mine. Pentru că vroiam să poarte în el aceea stare de energie bună pe care ți-o dă ideea unui Acasă, fie el și temporar.

Dar o dată cu dărâmarea casei de peste drum, casa cu o curte mare și ciobănești, am știut că e timpul să plec mai departe. Poate pentru că diminețile pe balcon nu mai au niciun fel de farmec atunci când în fața ta e doar o groapă cu moloz. Și pentru că exercițiul imaginar despre distribuția camerelor, mobilelor și vieților de peste drum a devenit inutil. Cu toate că nu îmi place să îmi pun viața în cutii ce apoi trebuie să își găsească locul altundeva, e timpul să îmi fac noi amintiri. Iar în noua casă știu cu siguranță că nu are ce să se dărâme peste drum, dat fiind că acolo e un parc și nu o casă 🙂 O să fie bine și o să revină și cheful de scris.

Până ne recitim să aveți o duminică liniștită 🙂

Publicitate

Foste cutii

Sunt acolo. Pe dulapul cel mai de sus, bine pitite într-un colț al memoriei în care nu pășești decât accidental. Cutiile cu foste și foști. Cele în care ai împachetat partea bună, partea rea și mai ales temerile, frustrările și nervii. Cei care vin atunci când o ele devin din prezent trecut. Cei pe care îi negi (pentru că e mai simplu). Sau pe care îi reverși în alte direcții (de cele mai multe ori alea proaste).

Ce nu-ți spune nimeni, atunci când le sigilezi și le arunci bine, în dulapul mai sus menționat, e că ele rămân acolo. Parte din tine. Fie că îți place sau nu, le porți urma în spinare. Uneori, poți să ai intuiția (sau inteligența) de a păstra ce e mai bun din ele, și să aplici pe viitor. Alteori, te învârți într-un cerc vicios, în care mereu același temeri duc la același finaluri. În care uiți că, o dată ce ai sigilat o cutie (dintr-un motiv sau altul, că a vrut celălalt sau că ai vrut tu e deja detaliu) chiar nu e o idee bună să o redeschizi.

Se întâmplă un fenomen ciudat atunci când Prezentul îți bate la ușă. De emoție, poate și dintr-un fel de teamă, te sui pe scară și arunci cutiile cu foste și foști pe jos. Doar-doar de oi găsi acolo un răspuns. O amintire despre un gest pe care să o repeți. Un răspuns de atunci pentru un comportament de acum.

Și uiți că fostele cutii, oricât de tare și adânc le porți în tine, sunt la timp trecut și aparțin unui alt om. Că reacțiile nu se repetă, iar singurul liant comun între atunci și acum ești tu. Că ai ales o dată, ai învățat de zece ori, și că fiecare om are locul lui în altă cutie. La urma urmei, vei găsi acele momente pe care să le ții în cutia ta de bijuterii, cea pe care o deschizi în fiecare dimineață, cea în care îți găsești zâmbetul în zile înnorate și mai ales, cea pe care nu vrei să o închizi. Depinde doar dacă decizi să lași fiecare cutie să-și spună povestea, dacă o tratezi cu drag, dacă o umpli cu nou.

Încă ceva: cutiile de pe dulapul de sus sunt doar ale tale.

Și piesă tematică, via Alina 🙂

Don Quijote visând să fie o prințesă.

Dacă ar fi să aleg între o prințesă și Don Quijote, l-aș alege pe cel din urmă. Pentru că îmi e drag cu toate morile lui de vânt, imaginația mult prea bogată și încăpățânarea ce frizează absurdul. La urma urmei, cine mai visează azi să schimbe lumea prin acte cavalerești? Bine, eu mi-am dorit cândva să o schimb, și pe atunci eram ferm convinsă că pot deschide uși pe care nu le-a încercat nimeni înaintea mea. Doar că obosesc prea repede pentru a face asta. Unii au numit-o blazare, alții resemnare, eu doar te rog să nu o judeci. Morile de vânt care schimbă lumea sunt pentru alții.

Eu doar îmi fac timp să lupt cu morile mele. Alea construite din prejudecăți, nervi tociți, instabilitate emoțională. Sunt mori pentru tine, sunt uriașii mei. Sunt sigură că și tu le ai pe ale tale. Nu îmi doresc imaginea unui om care aleargă mereu pentru a salva ceva sau pe cineva. Nu am stofă de erou, fie el și unul de carton. Alerg destul pentru a mă salva pe mine. Am învățat, până acum, că la final de zi lumea poate fi mai bună dacă ai dăruit un zâmbet. Că marile schimbări încep cu gesturi mici. Și că nu-i luptă cu mori de vânt, ci cu uriașe resurse de egoism, să vrei să fi mai bun în fiecare zi.

Don Quijote mi-e, în ciuda unei asimetrii totale, extrem de aproape. Pentru că e încăpățânat. Pentru că nu vede niciodată limita la care e bine să spună stop, așa că de fiecare dată iese plin de vânătăi. Pentru că luptă pentru niște vise, pentru o iluzie născută din cărți, pentru o idee. Și niciodată pentru ceva concret. Și râd un pic ironic, pentru că întreaga mea viață de relații pare a fi fost străbătură de sindromul lui Don Quijote. Mereu am ales un principiu, în locul concretului, mereu am fost trasă de mânecă că o să pierd, mereu mi-am pus armura de carton emoțional și m-am aruncat înainte. Încercând să salvez niște relații care nu se vroiau salvate. La final, tot ceea ce am învățat (cu aplicatul e încă de muncă) e că morile de vânt ți le creezi, iar uriașii sunt parte din tine. Și că cea mai mare provocare e să vezi o victorie în faptul că nu poți câștiga mereu, iar și că e mai bine așa decât să-ți rupi toate oasele sentimentale. Pentru că fracturile se vindecă greu și mereu dor atunci când se schimbă vremea.

don quijote

Prințesele mi-au fost mereu antipatice. Am crescut înconjurată de băieți, cele mai mari distracții mi-au fost legate de cățăratul prin copaci sau pe garduri (spre marea teroare a bunicilor mei). Apoi cum…să stai așa…ca floarea în ghiveci și să aștepți să vină Făt-Frumos să te salveze. Când am crescut mai mare, mama m-a învățat să lupt pentru ceea ce vreau. Pentru dramul de timp liber pe care uneori îl pierd, în loc de a-l investi, pentru lucrurile pe care le vreau, pentru visele pe care știu că le pot materializa. În lumea mea, așteptarea nu e o opțiune, pentru că fiecare secundă pierdută te duce mai departe de un final pe care îl desenezi cu atenție. Și toate lucrurile astea merg foarte bine, atâta timp cât ele se rezumă la viața profesională sau la cea socială. Pentru că atunci când vine vorba de viața mea emoțional-relațională…

Ei bine…mi-aș dori să pot fi o prințesă, oricât de antipatică îmi e ea. Să vină cineva, să lupte cu toți zmeii și toate vrăjitoarele, și să mă găsească calmă și senină în turn, și nu cu nervii în pioneze și trăgând de păr isteric de la prea multă așteptare. Prințesa are ceea ce mie îmi lipsește: răbdare și credință. Ea știe că lucrurile or să fie bine. Că indiferent de obstacole, cineva va lupta pentru ea. Și nu înnebunește (cel puțin nu în poveștile mele) făcând asta, ci rămâne cu fruntea senină. Să ai liniște interioară atunci când în jurul tău e liniștea așteptării e un fel de stare ideală. Lupta prințesei e doar cu ea, în timp ce el lupta pentru amândoi. Și la final o găsește și o acceptă, fără zmei și vrăjitoare.

Și poate în lumea mea nu e loc nici pentru Don Quijote și nici prințesă nu o să învăț vreodată să fiu, ceea ce nu înseamnă că nu am voie să visez la finalul acela în care trăiesc fericiți...Momentan, în schimb, mă mulțumesc cu a trăi fericirea în porții mici și de a o căuta în fiecare zi.

se întâmplă…vara

undeva, după 15 iulie încolo. o dată cu primele birouri unde cauți pe cineva și afli că e în concediu. cu nopțile în care aerul din bucurești devine irespirabil și praful se adună prin colțurile de casă de parcă și-ar propune să ți se așeze în curând pe sub piele. cam atunci mi se instalează confortabil în brațe starea de nu.

nu am somn. nu am chef. nu am poftă de mâncare. nu scriu. nu îmi fac planuri.

de parcă tot organismul meu ar mirosi în aer că e perioada de vacanță și se hotărăște, brusc și fără preaviz, să intre în ea înainte de concediul meu. ăla semnat și parafat. am impresia, aproape certă, că toate ideile bune mi se scurg de sub degete sau dispar în neant. nu deschid calculatorul cu zilele și când o fac aleg ideile până renunț la a mai face ceva cu ele. și îmi pare rău. se întâmplă lucruri frumoase pe lângă mine. și unele nu neapărat așa, dar pot fi subiect de discuție.

doar că mintea mea a plecat în vacanță. și e obositor să o tot conving să vină înapoi, când și eu visez la timp cu oameni faini în locuri asemenea în fiecare picătură de timp liber. partea bună e că nu am devenit anti-socială total, că ies din casă aproape zilnic doar în ideea de a nu sta fără scop între patru pereți. și că am citit în două săptămâni cât nu am făcut-o de la începutul anului. partea proastă e că devin apatică și nici mie, nici celor de pe lângă mine nu le pică bine.

între timp, la mine pe pat stau înșirate haine gata să sară în rucsac. în seara asta plec la PadinaFest. și sper să fie deajuns de bine pentru a îmi umple bateriile pentru încă o săptămână.

și mă întreb, ca să mă asigur că nu am numai eu o problemă existențială de asemenea dimensiune, dacă sunt singura persoană care pleacă în vacanță fără voie și căreia îi ea mult mai mult timp decât de obicei să se mobilizeze să facă ceva. orice.

ne vedem (de) luni 🙂

vineri, inainte de.

Plec azi. Stai linistit, o sa te iau cu mine intr-un colt de gand. Vin repede inapoi. Nici nu o sa-ti dai seama ca locul meu e gol, ca rucsacul nu mai e la locul lui, si costumul de baie a parasit noptiera. Plec doar cat sa respir un strop de sare si sa iau inca putina liniste la pachet, pentru zile negre de asfalt topit. La stiri se anunta ploi in Bucuresti. Daca vrei sa uiti, bea cafeaua in timp ce te pierzi in naivitatea lui Iv. La urma urmei…

Cu toții avem slăbiciuni

mie, de exemplu, îmi place să mor

în fiecare zi câte puțin.

mai știu pe cineva căruia îi

place enorm brațul său stâng,

cerului îi place să bea apă

și apoi să vomite curcubee,

frunzelor le place să se îngălbenească – tot timpul

fac așa înainte de despărțire.

apei de la robinet îi place să se audă picurând,

sâmbetelor – să treacă mai repede

iar greșelilor, of ce le mai place

să se repete

(de aici)