Dacă sunteți prin Iași vineri seară…

…vă rog mult de tot să mergeți la lansarea albumului Să mor frumos, să bată vântul.

Nu, nu e vreo cauză nobilă pentru care niște oameni s-au strâns să ajute. Nu, nu vine nici Ștefan Banică, nici Loredana (dar vine, ca invitat special domnul Alifantis 🙂 ). Nu, nu sunt piese pe care le știți și aveți chef să le fredonați (poate doar pe alocuri).

Dar aseară am fost spectator al lansării acestui album în București. Și mi-am dat seama că întâlnirile de genul celor pe care le aduce Liviu Nechita pe scenă sunt unele pe care trebuie să le trăiești. Măcar o dată la o vreme lungă.

Liviu vine acasă cu doruri și cu emoție. Poate de-aia nici nu vorbește prea mult pe scenă. E un munte de om, iar în colțurile ochilor lui simți bucuria simplă a darului împărtășit atunci când spectatorii aplaudă. Liviu – artistul – nu cântă pentru că trebuie. Cântă pentru că simte că acesta e cel mai bun mod de a spune Mulțumesc. Sau Te iubesc. Sau Adio.

Albumul Să mor frumos, să bată vântul este un omagiu adus poetului Dan Giosu. Dar întâlnirea dintre cei doi – pe scenă – nu are izul unui prohod sau a vreunui patetism deșirat, așa cum de prea multe ori se întâmplă. Întâlnirea dintre poezia lui Dan Giosu și muzica lui Liviu Nechita este una firească. La fel de firească ca prietenia lor crescută pe străzile Iașului, și purtată apoi prin orașe europene. E atât de simplu ceea ce vezi în fața ta, că parcă te întâlnești cu tine. E muzică despre viață, despre somn, despre vise, despre tine.

De la concertul acesta am plecat de acasă nu cu energia de a dărâma munții, nu punând ordine în amintirile descrise de piese, nu cu inima haotică. Am plecat cu o tonă de liniște, ca atunci când tu te întâlnești cu tine și stați de vorbă fără ură, ranchiună sau trageri de mânecă. E un altfel de stare de bine, pe care nu am mai găsit-o de mult, și de care mă bucur în continuare. O stare pe care trebuie să te educi să o descoperi, să înveți să o accepți și să te hrănești din ea.

Și cum despre prieteni cel mai bine povestești tot între prieteni, pe scena de la Ateneul Tătărași vor fi și invitați (Nicu Alifantis, Andrei Maftei, Marius Matache și Cătălin Ungureanu). La Mignon, alături de Liviu au fost Marius Matache, Ovidiu Mihăilescu, Rareș Stoica și Cătălin Ungureanu. Și a fost frumos tare.

Să mergeți să vedeți și să simțiți. Merită! 🙂

Și câteva imagini de aseară.

Moment muzical. Fuga de acasă.

Totul începe cu o răceală rebelă, care pare lipită de tine. Atât de bine lipită că nu îți vine să mai faci nimic altceva în afară de a sta în pat, mâncând supă de pui (la plic, că nu ești în stare să o gătești) și așteptând ziua când mușchii tăi nu o să mai fie un fel de piftie dureroasă întinsă pe oase.

La ea se adaugă un telefon. Din acela care îți aduce aminte că sunt prietenii menite să treacă peste timp, pauze, liniști nefondate.

La final de tot, vine dorul de ducă. Oriunde, dar să nu fie tot acasă. Și dacă se poate să fie undeva cu mâncare bună.

Așa că într-o vineri ploioasă îți iei temerile, răceala, prietenia și zâmbetul cu tine și fugi la Lehliu. Da, exact acolo, pe drumul spre mare la dreapta. Și apoi, în intersecție, la stânga (adică nu spre Călărași, prietenii rătăciți în drum știu de ce 🙂 ). Intri în Lehliu Gară, treci de calea ferată, imediat pe dreapta e destinația. Se numește La Partid. Loc descoperit via colegul Make și care mi-a devenit tare drag în timp, chiar și dacă de la distanță – că nu ajung pe acolo pe cât de des și-ar dori papilele mele gustative și unde se desfășoară un adevărat fenomen de dezvoltare social-culturală (citiți aici ce și cum).

Cârciumă simpatică, cu mâncare bună de tot, și cu Emil – omul cu zâmbetele și ideile crețe – te așteaptă zâmbind. Și cu mâncare bună (da, am mai spus asta o dată, dar… 😀 ). Printre ideile crețe ale lui Emil (pentru cei ajunși mai târziu pe aici, această tipologie de idei e una care se referă la acele sclipiri ale unui om care vrea să facă ceva bun și frumos pentru cei din jurul lui, chiar dacă pe căi nu tocmai clasice) se numără serile de muzică (că-i folk, că-i rock) de La Partid. Ce face el acolo nu-i ușor, ce-i frumos de tot e că de fiecare dată când am ajuns la un asemenea eveniment, locul era plin-plin, oameni deschiși și bucuroși, te parcă te umpleai de energie numai din zâmbetele lor.

Momentul muzical din experiența cu fuga de acasă s-a nimerit (deloc întâmplător) să fie seara când scena a aparținut celor de la FolkFrate (adicătelea Mysha, Jonnie, Teddy si Elena). Pentru că unele fugi de acasă nu au nevoie numai de mașină și drumuri lungi, ci doar de amintiri și de gânduri puse la păstrare.

Fuga de acasă cu FolkFrate înseamnă să te întorci la un acasă dezordonat, plin de cutii cu amintiri prin care se ascund niște iubiri, niște prietenii, niște ruperi de oameni, niște bucăți din tine, cel de acum o vreme și cel de azi. E un pic de regăsire și de joacă de-a timpul, pentru că prin fuga acesta redevii un pic de atunci, un pic de fără griji, un pic de copil.

Și cum locul era prietenos și cald și oamenii voioși, experimentul a fost unul reușit. Doar răceala a rămas încăpățânată, la locul ei, dar parcă un pic mai calmă după sesiunea de dans și voie-bună.

Fuga mea de acasă înseamnă niște prietenii legate de timp. Niște povești de dragoste (ale mele, ale altora) descrise pe niște piese cu dublu sens. Niște seri când în cămin era prea frig, când ai fugit de la job și ai ajuns la cârciumă la costum, când e nevoie să fugi de prezent spre ieri, dar fără regrete, ci doar cu emoție. Cea de care ai uitat uneori alergând bezmetic dintr-un colț în altul de viață-de-om-mare.

Și când Vijelia și-a spus cuvântul printre genele tale, când ai căutat-o pe Cristina prin tot Bucureștiul, și când la Jocul de Poker nu câștigă nici el, nici ea…te întorci acasă. Cu zâmbetul pe buze și fredonând obsesiv Mai stai, mai stai, mai stai, dimineața mea de mai, fără să-ți mai pese că e octombrie, și e frig, și afară încep să rămână copacii fără de frunze.

PS: pentru amatorii de fugit de acasă muzical, pe cei de la FolkFrate îi găsiți miercurea în IronCity – București. Din când în când, mă găsiți și pe mine 🙂

Și niște imagini să vă conving că a fost mișto.

Folk altfel. Seri acustice la Mignon.

Lansare-Bucuresti-20-octPe Make l-am suspectat de încăpățânare atroce cam la vreo 5 minute după ce l-am cunoscut, iar în anii ce au trecut suspiciunea s-a dovedit a fi fost una bine fondată. Încăpățânarea omului Marius Matache (indiferent că vorbim despre cercetător, artist, coleg de site sau prieten bun) are de-a face cu structura sa. De om perfecționist, care crede că lucrurile pot fi mereu ”mai” decât sunt în prezent.

Scriu acum despre omul care a așteptat o groază de timp până și-a lansat albumul, nu pentru că nu avea piesele pregătite, ci pentru că ansamblul nu arăta așa cum și-l imagina. Despre cel care face ca ForeverFolk să rămână un site de referință în nișa sa, care știe să întindă o mână de ajutor la nevoie, dar și te tragă de mânecă sau să trimită două palme metaforice atunci când ai tendința să derapezi de pe traseu. Omul datorită căruia am ajuns să fac parte dintr-o echipă extrem de mișto, din cauza căruia mi-am cunoscut o parte din oamenii foarte apropiați și de la care am învățat multe despre muzică și artă și drumuri.

Ei bine, Make (așa cum îi mai spunem din când în când) avea o idee creață încă de acum vreo 6 ani. Pe vremea aceea, ca să facem content pentru site ne plimbam (în grup sau separat) prin cam toate cârciumile din București unde se cânta folk. Și erau multe, pentru că vorbim de perioada când săptămânal cluburile găzduiau undeva la 10-15 seri de folk. Și la modul realist, din cauza serilor de FolkFrate din Iron City am ajuns eu să scriu și despre alții.

Personal, după vreo doi ani ajunsesem la un punct de saturație și cam de atunci concertele la care merg nu mai sunt 5-6 pe lună, ci vreo 10-15 pe an (referire strict la concertele de folk). Motivele erau destule: sonorizări proaste, fum și tuse, artiști nebăgați în seamă de public, masa de lângă care făcea filosofie-de-pub în loc să se bucure de concert (că doar de-aia plătise bilet).

Și tot de atunci țin minte primele discuții despre cum ar fi dacă ar fi. Dacă oamenii ar avea posibilitatea să meargă la un concert de folk ca la teatru. Într-un spațiu nu foarte mare, cu sonorizare bună, în care mesajul de pe scenă să se transmită frumos și coerent.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Concertele din București nu mai sunt la fiecare pas, au apărut serile la Excelsior sau la Elisabeta, poate pe alocuri publicul a învățat să respecte artiștii. Cu toate acestea, încăpățânarea a rămas. Un spațiu confortabil, nu cu foarte multe locuri (tocmai pentru a nu depersonaliza concertele), în care artiștii din folk să poartă vorbi și altfel cu publicul.

Din încăpățânarea asta bună și frumoasă au ieșit ”Serile acustice la Mignon”. Au debutat pe 6 octombrie, cu o seară în care scena i-a aparținut lui Make. Din motive de sănătate, am lipsit. Sursele zic că a fost bine. Dar vă propun să ne vedem la cea de-a două ediție (și vor mai fi, și vă voi mai da întâlnire periodic acolo 🙂 ).

Lansarea albumului Să mor frumos, să bată vântul a lui Liviu Nechita este mai mult decât un concert. Este o ocazie să vedeți un om care ajunge rar acasă (Liviu locuiește în Italia), dar vine mereu purtându-și dorurile și emoția. Iar albumul poartă cu el marca unei prietenii dincolo de timp, fiind un omagiu al artistului Liviu față de artistul și poetul Dan Giosu, plecat prematur dintre noi.

Concertul se întâmplă luni, 20 ocotombrie – la Teatrul Mignon din București. Biletele costă 30 de lei, iar rezervările se pot face pe adresa contact@teatrulmignon.ro sau la telefon 0726.243.907.

PS: pentru a evita și eschiva acuzațiile de elitism și alte cele, țin să precizez că nu am nimic împotriva concertele din cârciumi, ci doar mă bucur că încăpățânarea lui Make ajută la a demonstra că se poate și altfel. Asta pe lângă faptul că aceste concerte pot aduce și alt public, unul care poate nu s-ar simți la fel de confortabil la un concert de bar. Între noi fie vorba, o dată pe lună sau cam așa oricum mă dau peste cap să ajung în Iron City la FolkFrate, că doar acolo a început toată povestea asta a mea prin folk. Doar că cele două povești nu se suprapun, se completează. Și e bine că e așa.

Mâine. Ziua de Mâine.

Afis Ziua de Maine 2013Nu e joc de cuvinte, e realitate simplă: mâine începe Ziua de Mâine, Festivalul-Concurs de Muzică Folk de la Alba-Iulia.

Dacă nu e prima dată când mă citești deja ești conștient că – pentru mine – mersul la Alba Iulia e ca și cum aș merge acasă. Așa îmi sunt de calzi oameni, de frumoase și pline de povești evenimentele lor, și întotdeauna plec înapoi spre casă cu sentimentul că încă mai e ceva de văzut acolo. Totul a început cu Ziua de Mâine din 2011. După un an în care interacțiunile mele cu zona folk fuseseră rărite considerabil, în care multe dintre concerte sau organizări îmi lăsau un gust vag amar și cochetam serios cu ideea de a renunța la scris. Atât în zona ForeverFolk, cât și pe blog.

Au fost de ajuns două zile. Și mai ales două seri. Zâmbetul Pompiliei atunci când ne-a întâmpinat, pe mine și pe Raluca, de parcă ne vedea după o lungă perioadă de timp (de fapt, atunci ne vedea prima dată). Oamenii care umpleau sala seară de seară, cu un zâmbet fericit pe fețe atunci când plecau. Steagurile negre cu inimi, siglă a festivalului în acel an, care umpleau tot orașul. Cafeaua din fiecare dimineață. Cafelele de fapt. Prima, la hotel, lângă o gașcă de bloggeri simpatică tare. A doua, la Art Cafe, cu aceeași gașcă, secondată de oamenii care lansau albume și cărți, concurenți, organizatori. Repetiția lui Alifantis, pentru că nu puteam prinde concertul din seara de duminică. Și mai ales starea aceea…că ai trăit un moment atât de frumos încât e musai să-l dai mai departe.

Ziua de Mâine nu e doar despre muzică. E despre organizare și despre dorința celor din spatele Festivalului să facă în fiecare an ceva mai bine decât anul anterior. E despre a nu te plafona atunci când oricum ești pe cel mai bun loc (pentru că da, Folk Alba este pentru mine cel mai bun festival de gen din țară). E despre artiști care simt asta, și atunci vin în fiecare an cu un concert altfel la pachet. Un exemplu elocvent e domnul Alifantis, care – în 2011 – a venit alături de Cântece de Șemineu Band (și a reușit, pentru o oră și mai bine, să țină bloggeri departe de orice rețea socială pentru că i-a captivat), iar anul acesta vine cu al său Mozaic la pachet. E felul lui special de a arăta că e atașat de Alba. Și de publicul cald de acolo. E despre oameni. Despre zâmbete date fără motiv, chiar și atunci când nu ai dormit decât (prea) puține ore sau ai răcit tradițional (prietenii știu de ce 🙂 ).

Anul acesta, din motive obiective, o să stau acasă atunci când Ziua de Mâine își va deschide porțile. Speram ca anul acesta să văd și eu Cetatea Carolina altfel decât prin ceață. Și mi-ar fi plăcut să fiu în zonă când prietenul Matache își va lansa albumul la Art Cafe. Plus că îmi e un pic dor de gustul dulce-amărui al pieselor lui Cosmin Vaman. Dar cum oricum acolo sunt prezenți Make, Siameza și o întreagă gașcă de bloggeri, mă aștept să descopăr Ziua de Mâine prin ochii lor. În plus de asta, chiar dacă nu pot vedea live cei zece concurenți finaliști, pe site-ul festivalului fiecare dintre ei are o pagină dedicată, unde pot asculta piesele și le pot vota. Și asta puteți face și voi, cine știe, poate descoperiți o piesă nouă preferată.

Ziua de Mâine a fost și rămâne, chiar dacă de la distanță, acel eveniment care te poate ajuta să descoperi fericirea din lucrurile mici. Vă urmăresc de acasă, să știți! 🙂

Organizatori: Consiliul Judeţean Alba, Asociaţia Cultur’ART Alba Iulia

Parteneri în organizare: Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, Casa de Cultură a Sindicatelor Alba Iulia, Biblioteca județeană Lucian Blaga Alba, Universitatea 1 Decembrie 1918, Teatrul de Păpuși ”Prichindel” Alba Iulia, Art Café Downtown, R.Y.M.A.

Sponsor: Bristot

Parteneri media: TVR Cluj, Radio România Actualități, Radio România Internațional, Radio România Cluj, Radio România 3Net (www.radio3net.ro), ForeverFolk, Romantic FM, Radio Itsy Bitsy FM, Radio Transilvania, Cațavencii

Introducere în alchimia toamnei

Să ne înțelegem: mie nu îmi place toamna în mod special. Dacă astenia de primăvară reușesc să o fentez profitând de zile mai lungi și cer oarecum senin, cea de toamnă mi se așează cuminte pe sub piele și mă transformă. Nu îmi plac zilele din ce în ce mai scurte, sunt meteodependentă și zilele cu ploaie au grija principală să mă deprime crunt, aș fi în stare să plâng la orice film siropos și mă trezesc extrem de greu atunci când nu pot vedea soarele furișându-se pe ferestrele multe ale balconului, iar partea cea mai proastă este că aș dormi vreo 20 de ore din 24, motiv pentru care mobilizarea de a nu face acest lucru îmi mănâncă orice urmă de energie pozitivă.

Ce legătură au toate acestea cu alchimia? Păi, absolut niciuna. Doar că, pe lângă acest mix de stări, există partea plină a paharului. Cea pe care mă strădui să o văd și să o înțeleg, de cele mai multe ori prin ochii celor de lângă mine. Toamna timpul curge așezat, și încă nu e atât de frig încât să te ascunzi în casă. Poți învăța să apreciezi savoarea unui ceai pentru gustul și poveștile pe care le aduce, mai degrabă decât pentru a te încălzi. Toamna se concretizează proiecte de vară, se așează sentimente frumos în rafturi, se fac provizii de voie-bună, savurată pe îndelete, nu între două plecări. Toamna, dacă ai ochi să vezi, poți primi cadou cele mai frumoase întâlniri. Și se culeg, cu grijă, ciorchini din ceea ce ai semănat o vară întreagă.

Și la urma urmei, despre asta e vorba în Alchimia toamnei. Despre a așeza în rafturi frumos orânduite rânduri de oameni frumoși și proiecte aparte. Și de a pune altele în minte, să ai ce să crești în mijloc de iarnă friguroasă.

Matache-Poclitaru-webAlchimia toamnei este seara de muzică și poezie pe care Marius Matache și Sorin Poclitaru o pregătesc, pentru voi, pe 28 octombrie, la Excelsior. Un spectacol care să adune toate stările astea contradictorii despre toamnă și să le așeze pe una din cele mai frumoase scene pe care am văzut-o.

Pe Make l-am cunoscut tot toamna. Mai exact de ziua lui, acum aproape 6 ani. Prin nu mai știu exact de împrejurare am fost cărată la el la concert (da, avea concert de ziua lui în Big Mamou, și am mâncat și din tortul sărbătoritului, cu toate că habar n-aveam cine e 🙂 ). Atunci am plecat acasă cu gândul am să-mi bag pe bucăți toate mințile în cap. Tot atunci, am ascultat-o prima oară pe Alina Manole. Două întâlniri muzicale deloc întâmplătoare. Din cauza lui (frumos și cinstit din partea mea ar fi să spun datorită lui) am ajuns să scriu pe ForeverFolk. Și să îmi cunosc siameza.

În timpul ăsta care a trecut, am așteptat lansarea de album și de la el am învățat că e mai bine să aștepți pentru a putea prezenta un produs de calitate, decât să te arunci înainte, precum un berbec. L-am văzut în ipostaza de artist, de șef-de-trib (la ForeverFolk), de profesor (ioi, ce șoc am avut la primul concert la care cineva l-a salutat cu bună seara, domnule profesor), de prieten bun să ajute dar și să ofere o palmă de redresare la nevoie, de om. Un om pe care nu pot decât să îl respect pentru că întotdeauna a dorit să facă ceva mai mult. Chiar dacă asta a însemnat să își asume riscuri.

Sorin îmi e drag de când am primit, via mail, vreo două poezii de-ale lui. Nu știu cum poate omul ăsta să fie când umorist, când cinic-ironic, când romanțios până la cer și înapoi, dar trece prin toate stările acestea natural și farmecă prin ele. Iar faptul că unele dintre piesele de suflet lansate în folk în ultimii ani sunt pe versurile lui nu face decât să îmi confirme ipoteza. L-am vizitat și la Humor, la a lui Cooperativă, și știu că am rămas aproape șocată de atâta ospitalitate și zâmbet sincer. Între timp, drumurile ni s-au intersectat de câteva ori, i-am citit poeziile mai pe îndelete și m-am bucurat de fiecare revedere.

Dacă veniți la concert, puteți face și o faptă bună, pentru că cei doi vor pune la vânzare albumul Hoinar prin Piața Matache (semnat Marius Matache) și cartea de poezii Amalgam (semnată de Sorin Poclitaru), la prețul de 30 de lei, iar jumătate din sumă va merge către Vlăduț, un bebe care are nevoie de un zâmbet. Detalii aici.

Și pentru că un spectacol pus la cale de doi nebuni frumoși nu poate avea decât o promovare după chipul și asemănarea lor, aflați următoarele:

– dacă sunteți bloggeri și vreți o invitație dublă la concert – nu trebuie decât să spui ce însemnă pentru tine alchimia toamnei, pe Blogal Initative.

– dacă vreți bilete, dar nu aveți timp să ajungeți la casierie, nicio problemă. Le livrează Make cu SMART-ul (nb: livrările se fac între 15-17 octombrie, așa că mai aveți doar câteva ore să dați un mail 🙂 )

– dacă aveți deja bilete și vreți să fiți speciali la concert – pe ForeverFolk avem concurs care pune la bătaie tricoul oficial al evenimentului Alchimia toamnei, ce apare într-un tiraj limitat

În rest, zic să ne vedem cu bine pe 28, să descifrăm împreună Alchimia toamnei.

Sponsori: Hello HotelsDomeniile SâmbureştiAqua Carpatica

Parteneri: Blogal Initiative, BitDefender/Parteneri media: Radio România Actualități, RFI România, ForeverFolk, Adevărul24FUN, ArtAct Magazine

Biletele sunt disponibile la casieria Teatrului Excelsior (Str. Academiei nr. 28) și online pe www.bilete.ro