Am făcut un film. Și ne-am distrat. Rezultatul? Fabulos :)

Nu am scris decât extrem de rar despre firma unde îmi petrec majoritatea timpului. Pentru că nu e neapărat etic și pentru că blogul meu de povești nu are nicio legătură directă cu leasingul operațional și managementul flotelor auto. Doar că…din când în când avem și noi poveștile noastre. Cele care nu au legătură cu cifrele, cu industria auto sau cu ultimele licitații din domeniu. Cele care au legătură cu oamenii.

Anul acesta Arval Romania a împlinit 7 ani de existență. Coincidență sau nu, jumătate din existență ne-am petrecut-o împreună. A fost primul job în care am trecut din junior în poziție de senior, din cel care învață în cel care predă (și a fost una din cele mai mari provocări și care avea toate șansele să nu meargă dacă nu existau și niște oameni-suport în jur). De bine, de rău, am crescut împreună cu firma, cu oamenii. Am ajuns exact în perioada în care se defineau primele mini-departamente, în care se scriau proceduri de lucru, în care se defineau abordări. A fost o călătorie mișto până acum. Da, am avut și momente în care a fost mai greu sau când am vrut să plec, motivul pentru care am rămas fiind unul pe care îl pun în scris – pentru că l-am recunoscut verbal de mai multe ori – în fiecare an m-am trezit în fața unei noi provocări și atunci nu am avut timp să îmi pierd motivația.

Acum suntem pregătiți să mergem la școală, vorba cuiva 🙂

Și pentru că 7 ani nu trec de la sine, pentru că firmele nu se dezvoltă numai prin strategii, ci prin oamenii care le pun în practică, am marcat momentul prin filmulețul de mai jos. A fost o zi de filmat în care am râs copios (imaginați-vă aproape 50 de oameni, la 9 și un pic dimineața, dând din mâini și cântând toooonighhhhtttt, weee areee younnnnggg), ne-am pus un pic grijile deoparte și s-au depănat povești. Din capitolul…când am venit eu în 2007… . A fost o lecție de  business făcută pe nesimțite și fără obligația unui test. O lecție despre oameni și despre capacitatea de găsi momentele în care să râzi. Cele care merită din plin.

În rest, am învățat că e greu să faci playback (dacă urmăriți nebunia de mai jos o să vedeți de ce spun asta 🙂 ). Că îți trebuie o groază de răbdare pentru a coordona oameni fără experiență, care alergau bezmetici între calculatoare și punctele unde se filma și care oboseau cu fiecare oră care trecea. Și am dezvoltat un respect crescut pentru toți cei ce fac parte din categoria regizori/producători/cameramani. Pentru cele 6 minute de mai jos s-a filmat o zi.

Filmulețul a fost prezentat în premieră pe 2 octombrie, în cadrul evenimentului care a marcat aniversarea celor 7 ani. Varianta oficială de prezentare este acesta: un  mash-up lipdub  video 3D în care actorii  sunt angajaţii companiei  şi care dezvăluie ingredientele de succes  ale unei echipe care livrează zilnic performanţă şi profesionalism. Acest material video face o incursiune în istoria companiei, fiind marcate momentele cheie din existenţa Arval, începând cu debutul activităţii în România, prezentat chiar de membrii  fondatori, şi astăzi parte activă a echipei.

Enjoy the movie. And have all the fun in the world.

 

Bucătăria în vacanță

Nu m-a interesat viața din spatele ecranului de laptop în ultimele zile. Și dacă m-ar fi interesat, nu aș fi avut timp de ea. M-am bucurat pe îndelete de momentele de liniște, mai puține decât așteptam, dar cu atât mai mult prețuite. Povestim cu liniuțe, pentru că mă așteptă colțul de liniște 🙂

– am fost cu frate-miu la Viața lui Pi. Mi-a plăcut. Mult. Și frate-miu – care mârâia insistent că el vrea să revadă The Hobbit (pe care îl văzuse cu două zile înainte) – a plecat de la film încântat. Pentru un copil care nu se emoționează prea ușor, faptul că a rămas impresionat de momentul despărțirii dintre tigru și om spune multe. Mi-a plăcut cum e filmat, marea inundată de meduze, lecția extrem de importantă pe care am primit-o ( I suppose in the end, the whole of life becomes an act of letting go, but what always hurts the most is not taking a moment to say goodbye). Dacă mergeți să-l vedeți, plecați fără prejudecăți. E și multă poveste religioasă, într-o abordare pe alocuri superficiale.

– m-am revăzut cu câțiva din colegii de liceu, la un vin fiert și o poveste. Ca în fiecare an, Laura reușește să adune câțiva dintre noi, într-un loc care e deja tradiție. Oameni pe care nu i-am mai văzut de mult de tot, povești despre joburi, despre colegii pe care nu i-am mai văzut de mult dar cu care cel puțin unul dintre oamenii de la masă păstrase legătura, un fel de atmosferă propice pentru aproape Ajun de Crăciun. Ca atunci când te vezi cu membrii ai familiei pe care îi vezi rar, dar despre care vei avea întotdeauna siguranța că rămân aproape. Am crescut cumva toți, fără a crește însă destul pentru a uita să ne bucurăm de lucruri mici și amintiri comune.

– am terminat de citit Parabolele lui Pleșu, trebuie să mai stau însă puțin să mi se așeze degetele la scris despre.

– am sărbătorit proaspăt născutul și primul album al lui Make. Albumul despre care știu cam de când îl știu și pe autor. Adică de mult 🙂 Să Hoinărim fericiți prin Piața Matache, până la așteptata lansare, zic!

– mi-am dezvoltat un ritual al ruperii de lume la ceas de seară. E nevoie de ceva băutură caldă și aromată, vreo două-trei bomboane de ciocolată bună sau de cozonac aromat, o lampă cu lumină caldă și o carte care să-ți fure realitatea.

E un alt-fel de vacanță. Bilanțul de final de an vine la începutul anului viitor. Nu am încă planuri de împărtășit în scris. Să fiți așa cum vă doriți zilele astea și mereu!