Tu de ce o faci?

Tocmai ce am ajuns la Sibiu. Nu, trenul nu a avut întârziere (suspect, dar adevărat). Despre drumul cu trenul, citiți la Chinezu. Dacă nu era Cristina și Twitter-ul nu aflam că suntem nu numai  în același tren, ci în același vagon.

Și nu plouă.

Am avut drept companion de drum un om de teatru. Un om fain, pe care îl știam din poveștile altora.  O să vă povestesc peste vreo două săptămâni mai multe despre el și spectacolul la care lucrează acum. Un om care a făcut teatru cu deținuți, performance cu șomeri și din cauza căruia acum o să stau să caut pe net cel puțin 10 lucruri care mi-au atras atenția.  Un început bun de drum, aș spune.

No, și cum povesteam noi dimineață, bând cu nesaț din cafelele cumpărate din Gara de Nord, vorbeam de publicul de teatru. De ceea ce oferea teatru acum 100-200-500 de ani și ceea ce oferă acum. Concluzia lui e că omul vine la teatru într-un schimb: dă niște bani pe un bilet (care pot să fie 10-20-100 de lei) și așteaptă ceva în schimb. Iar dacă acum 100-200-500 de ani oameni așteptau la schimb educație, întrebări existențiale și filozofie complicată, azi oamenii vin la teatru pentru Emoție. Din aia pură. Vin să râdă, să plângă, să stea față în față cu propriile drame și întrebări și să le trăiască.

Nu prea am găsit cuvinte să-l contrazic.

Și m-am întrebat sincer de ce merg la teatru? Și da, dincolo de faptul că e artă, că e un gest de bun-simț pentru mintea mea și pentru cultura mea, merg la teatru pentru Emoție. Și Magie.

Tu, de ce?

Nu am pășit încă în inima FITS. Nu am mers pe stradă. Nu am văzut spectacole de teatru.  Dar am un zâmbet mare pe față, pentru că am senzația că aici emoțiile bune și trăirile depline sunt la ele acasă.

(și o imagine preluată de pe pagina oficială de Facebook a FITS- să vă mai uitați zilele astea pe acolo, cine știe ce surprize frumoase găsiți? 🙂 )

Publicitate

Nerăbdarea

Mă simt de parcă se apropie un eveniment din acela. Una din întâlnirile acelea cu tine și cu celălalt care îți schimbă structura gândurilor atât de adânc încât te simți brusc mai viu.

Am pe de o parte starea de agitație pe care o aveam înaintea taberelor cu exploratorii. Cele din care întotdeauna mă întorceam cu traista plină de povești. Poate pentru că mi-am dorit să se întâmple și am știut că anul acesta este în care voi avea acces la Dialog direct cu teatrul. Nu am știut că o voi face prin intermediul blogului, dar asta mă bucură. De ieri, privesc fotografiile de la FITS cu ochii mari, și-l înțeleg pe Victor care afirmă că Sibiul e cel mai frumos loc din România.

Am pe de altă parte starea unei revederi. Poate pentru că asociez Sibiul cu niște povești de prietenie frumoase, cu ore pierdute în tăcere, cu imagini ce mi-au rămas inevitabil lipite de suflet. Așa mă simțeam înainte să plec prima dată la Folk Alba și fiecare minut petrecut acolo mi-a arătat că orele de visare nu au fost pe degeaba. În plus de asta, unul dintre oamenii pe care îl asociez cu Sibiul (chiar dacă ne-am cunoscut în București și tot aici ne vedem cel mai des) o să fie prezent acolo. Va fi o poveste împărțită cu sens, știu asta.

Între timp, mașina spală cuminte blugi, tricouri și vreo două rochii. Iar azi mi-am achiziționat încălțări bune de bătut drumuri, indiferent de ploaie. Rămâne să găsesc pelerina de ploaie și să îmi recuperez troller-ul. Oricum, sunt atât de agitată că probabil voi face bagajele cu două ore înainte să plec.

Mă uit pe program. Se întâmplă zeci de lucruri într-un timp restrâns la ore și minute. Și cu toate acestea, nu vreau să-mi fac niciun plan. Vezi tu, plăcerea unei întâlniri e aceea de a îți oferi șansa de a descoperi. Încet și pe îndelete, chiar dacă nu apuci să prinzi totul dintr-o primă încercare. La urma urmei, de aceea poveștile cele mai frumoase se scriu în timp.

Am totuși avantajul de a îl putea urmări de departe, prin ochii Facebook-ului, a site-ului sau a oamenilor care scriu despre el. Cât să îmi intre pe sub piele mai bine, cât să îmi mai pună un strop de foc în nerăbdare.

Nu mai e mult până miercuri, nu? 🙂

fits21013

Întâlnirea cu Teatrul – atunci și acum

fits21013

Ne-am cunoscut aproape întâmplător, la limita dintre teatrul absurd și cel de păpuși. Era vremea când intram într-un bar pe geam, pentru a prinde loc la  masa aceea la care s-au scris cele mai frumoase povești și cele mai adânci prietenii. Știu sigur că era vară și că ne-am trezit la aceeași masă printr-o aliniere oarecare a planetelor. Sau poate doar începusem să ne salutăm din curtoazie, că ne vedeam des și ne recunoșteam intuitiv, și la un moment dat am găsit loc în același colț de lume. Nu prea mai contează acum. Prin ochii lui am descoperit Teatrul.

Spunea cele mai frumoase povești. Poate tocmai de-asta alesese teatrul de copii ca mod exprimare. Îmi era greu să-l înțeleg atunci, în naivitatea mea adolescentină care credea că totul se rezumă la planuri pe termen lung, căsnicie la 25 de ani (musai!) și copil la 28 (la fel de musai!). Am descoperit poveștile Teatrului pas cu pas, avea răbdarea infinită cu personalitatea mea mereu în alergare. Am învățat, alături de el, să caut sensul poveștii și a emoției din fața mea. Mi-a arătat, fără a se plânge niciun minut – ci cu pasiunea de viață pe care numai puțini din cei aleși reușesc să o cultive – orele de muncă prin care treci pentru a te transforma în Harap-Alb, Motanul Încălțat sau Făt-Frumos în decurs de clipiri de gene.

Prin ochii lui și vorbele curse în gust de cafea cu lapte, am învățat să simt Teatrul. Ca Artă și ca Viață. Să-l iubesc fără a-l limita la metode clasice de exprimare. Să îi dau ocazia să mi se descopere cu fiecare piesă pe care o înregistrez vizual și mental. Am descoperit că sunt piese clasice care te pot lăsa cu nopți lungi și nedormite. Că un simplu aparent-joc din teatrul experimental este o construcție alambicată a cărei structură trebuie să-ți dai timp și dăruire pentru a o descifra. Că forța unui personaj de pe scenă te poate lovi atât de adânc în plex încât să îi reții emoția vie zile în șir. Că la final, Teatrul nu o relație unilaterală, ci capacitatea de a te pune pe tine în Dialog sincer cu ceea ce vezi pe scenă.

L-am iubit pentru paginile pe care mi le-a deschis atunci, pentru clipele furate, pentru că mi-a redat dragul și dorul de poveste. O să-i port o dragoste firească și necondiționată o viață pentru că a avut curajul, frumos și nebun, de a îmi face cunoștință, conștient și personal, cu Teatrul.

Tot de la el am auzit prima oară de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. I-am promis, atunci când devenea evident că din întâlnirea noastră va rămâne doar o altă poveste purtată în amintire, că atunci când voi ajunge în București voi merge la teatru des. Și îmi voi permite să las Teatrul să-mi deschidă alte drumuri, la Sibiu.

Au trecut ani, și viața s-a schimbat…vorba cântecului. Nu am ajuns în săli de teatru atât de des cât mi-aș fi dorit. Nici măcar atât de des cât mi-ar fi permis timpul. Am crescut, uneori fără să vreau, prinsă între deadline-uri, ședințe, și ore petrecute în fața calculatorului. Nu am uitat niciodată să mă întorc spre Teatru ca spre regăsire, pentru că în el găseam o forța a Poveștii și a Emoției pe care scrisul nu mi-o poate egala. M-a ajutat, e drept, faptul că una din cele mai bune prietene ale mele a ajuns să studieze actoria (și acum se îndreaptă cu pași simpli și firești, spre regie). Și o alta care se bucura, la fel ca mine, de fiecare re-întâlnire cu Teatrul.

La Sibiu nu am mers, până acum. Pentru că – în anii de facultate – era mereu paralel cu sesiunea. Și mai apoi pentru că nu reușeam să coordonez timpul astfel încât să nu merg singură. Iar Poveștile au parte din farmecul lor tocmai prin împărțirea lor. Anul acesta am spus încă din martie că voi ajunge acolo. Nu numai de dragul amintirii unei întâlniri de demult, ci din cauza faptului că – o dată ce ai făcut cunoștință cu el – Teatrul rămâne permanent parte din tine.

Va fi un Dialog al poveștilor. Al omului ce a crescut și simte emoția ca pe un dat firesc al actului scenic, mai degrabă decât o minune fără sens. Și un Festival care celebrează 20 de ani în care a adus Teatrul în fața miilor de ochi deschiși și inimi dispuse să pornească într-o călătorie mereu nouă. Teatrul e frumos tocmai pentru cele zeci de fețe ale sale. Pentru că niciodată nu îl vei cunoaște de ajuns. Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu e dovada că Teatrul e viu, și cred sincer că cei care organizează de atâția ani acest eveniment merită toate gândurile frumoase și bune pe care le putem oferi. Și mulțumirea noastră, a celor care vom fi acolo, la o nouă ediție în care Teatrul coboră pe străzile Sibiului.

Între 13 și 16 iunie voi fi acolo și, indiferent dacă voi câștiga acestă campanie a Blogal Initiative sau nu, sunt decisă să vă prezint Teatrul, așa cum îl voi descoperi în orașul ce mi-e atât de drag. Și cine știe, poate anul viitor mergem împreună. 🙂

fits21013_1

PS: Până când voi termina de spus Poveștile despre Teatru și Dialog de la Sibiu (și nu numai), header-ul blogului va rămâne schimbat.

Vara asta…

Visezi la plajă. La plimbări nesfârșite prin mai știu eu ce oraș celebru. Unul în care musai ajungi cu avionul. Și te plângi de plictiseala derizorie din țara asta, pentru că așa ți-a intrat în obișnuință. Ai vizitat cetatea Carolina de la Alba? Te-ai pierdut pe străzile din Sibiu? Când ai vizitat ultima oara Clujul? Și mai ales când ți-ai făcut timp să te bucuri de oameni, mai mult decât de locuri. De un spectacol real, mai mult decât de cel pe care îl imprimi în memoria aparatului foto?

Uite unde aș merge eu vara asta. Poate îți vine vreo idee 🙂

Aș începe prin mai, pe la mijloc așa, cu Festivalul de Jazz de la Alba Iulia. Pentru că poate așa văd și eu Cetatea pe soare, și pentru că îmi e dor de poezia complicată, de starea de descifrare, de plăcerea de a căuta informații când vine vorba de jazz. M-aș îndrepta apoi spre Cluj, să prind măcar vreo 3-4 zile de TIFF. Să mă îndop de filme, până simt că explodez de atât stat pe scaun, și apoi să mă plimb pe străzile acelea care mereu îmi dau starea de acasă. Poate să văd niște oameni dragi, că așa se întâmplă la drumuri lungi.

Aș poposi un pic prin Sibiu, imediat după. Cel puțin 4 zile. Vezi tu, anul acesta Festivalul de teatru de acolo împlinește 20 de ani. Și eu îmi doresc să ajung să mă bucur de un spectacol în Piața Mare de cel puțin 5. Așa că m-aș opri să îi urez Mulți ani înainte. Și apoi aș fugi printre spectacole, între sală și aer liber și m-aș îmbăta de vocile tuturor acelor oameni veniți de prin toată lumea în orașul acesta ce mi-e drag.

Finalul de iunie m-ar prinde între tradiții rupte din legende, pentru că m-aș duce la Festivalul Cetăților Dacice de la Cricău. Și-apoi, cu frate-meu bine înfipt în scaunul din dreapta, m-aș îndrepta spre Școala lui Gerula. M-aș rupe de tot și toate pentru câte zile în natură și în prejma unor Oameni pentru care Pământul e esență de viață.

Așa aș ajunge la Gărâna cu bateriile încărcate și gata de infuzie de muzică bună și aer curat. În august, când toată lumea va fugi din București, aș sta cuminte acasă. Pentru a decanta totul. Și aș da o fugă din când în când până la Alexandria să mă bucur de tineri care fac teatru la Ideo Ideis.

Știu de pe acum că povestea de mai sus e un vis. Dar mai știu că o parte din el va deveni realitate. Pentru că anul acesta va fi anul plimbărilor cu sens. Ceea ce vă doresc și vouă 🙂

(sursă foto)