Escapade. Muzicale.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz)

Visul meu desuet ancorat în concret. 

IMG_0001

Fraza asta s-a ițit în mințile mele crețe dis-de-dimineață între procesul de îndreptat părul și gurile de cafea cam prea fierbinte. Știam că nu-i a mea (m-oi pricepe eu la lipit cuvinte, dar se pricep alții cum eu nu o să pot nicicum). Mai știam că-i sigur dintr-un cântec, că așa cum a apărut ea a avut și-un minim de fond sonor. Singura problemă era că nu reușeam nicicum să-mi dau seama a cui e piesa și nici măcar domnul Google nu avea cum să mă ajute.

Pe la prânz am identificat vinovatul, pe numele lui Dragoș Boeru (căutam un articol de pe la începuturile blogului și am dat de numele lui și atunci s-au făcut legăturile). Și tot atunci mi-am luat din pauza de prânz vreo 20 de minute pentru a asculta în căști niște povești de-ale lui. Pe două dintre ele le găsiți mai jos.

Pe mine m-au dus undeva, la o plimbare mentală între Centrul Vechi și căminele din Grozăvești, acum vreo niște ani. La câteva întâlniri norocoase. La vise care au rămas închise sub cheie. La o vară cu mai multe vămi decât aș fi crezut vreodată. Vara când am crescut cel mai frumos, pentru că am învățat să spun ce cred și simt. Chiar dacă uneori asta a durut. Bineînțeles, poveștile s-au oprit la răspântii și încă își caută finalul. Până atunci, am mai crescut un pic, stăm mai mult cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori, dar ne mai dăm să visăm.

Dragoș cântă povești. Și uneori e bine să te mai pierzi pe drumurile lor. Se recomandă consumul responsabil și gestionarea cu grijă a amintirilor. Sunt curioasă pe voi unde v-a purtat gândul cât le-ați ascultat 🙂

În rest, la polul opus de Noaptea albă se află Ziua Albastră. 

Escapade de luni. Literare.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz. vor fi postate preponderent lunea, când mai mereu, dintr-un motiv sau altul așteptăm ceva. ziua de vineri, un telefon, mesajul care să ne însenineze ziua – chiar dacă-i miez de noapte, sau poate doar un somn lung și cu vise albastre. bineînțeles, dacă apar și-n timpul săptămânii, vor fi simple escapade. doar că cele de luni au un farmec aparte. al fugitului de acasă atunci când toată lumea ți se împarte între un trebuie să și o iubire ce vine dar nu prea). 

IMG_0001

Mă tem că suntem atrași către ceea ce ne părăsește și către ceea ce e cel mai probabil să ne părăsească, însă, în cele din urmă, cred că suntem definiți de ceea ce ne îmbrățișează.

Mama nu știa că e la concurență cu bărbații barului, iar bărbații nu știau că se măsoară cu ea. Toți presupuneau că sunt de aceeași parte, pentru că toți împărtășeau o idee învechită despre bărbăție. Mama și bărbații credeau că a fi bărbat bun e o artă, iar a fi un bărbat rău – o tragedie, atât pentru lume cât și pentru cei care depind de bărbatul tragic cu pricina. Deși mama mi-a transmis prima această idee, barul lui Steve este locul unde am văzut adevărul ei demonstrat zi de zi.

Barul mi-a creeat obiceiul de a transforma fiecare persoană ce-mi ieșea în cale într-un mentor sau într-un personaj și, datorită barului, sau din cauza lui, am devenit o reflecție sau o refracție a tuturor.

Ascultam cu atâta ardoare Vocea, dobândisem o asemenea măiestrie în a ignora alte voci, încât am devenit un copil-minune al ascultatului selectiv, ceea ce am crezut că e un dar, până când s-a dovedit a fi un blestem. Totul în viață este legat de vocile pe frecvența cărora te reglezi și de cele la care renunți, o lecție pe care am învățat-o mai repede decât majoritatea oamenilor, dar pe care mi-a luat mai mult decât majorității să o aplic corect.

(fragmente din Dulcele Bar, al Domnului J.R. Moehringer. Cum a ajuns să-l cheme J.R, fascinația barului, lupta de a ajunge la Harvard și apoi spaima copilului ce se întoarce la bar, personaje tăiate dintr-un bucată, dar mereu privite prin unghiul omului care cândva i-a venerat – și în cele din urmă, o parte esențială din povestea unui om care a ajuns laureat Pulizer în 2000 – le găsiți aici. Alături de gust dulce-amărui și certitudinea că nu-i nimic pierdut pentru totdeauna)