Lecții de cățărat (ep. 4)

Sunt zile când nu ai chef să mergi la sală. Când îți cauți un argument (că e aglomerat, că ești obosit, că iar ajungi la miezul nopții acasă) și aproape renunți. Sau renunți și punct. Mai apoi, la două zile distanță, începi să te simți vinovat. Ești conștient că orice pauză mai lungă de 3-4 zile te duce cu vreo 10 pași în spate. Mai apoi îți aduci aminte că ultima dată când ai mers ai făcut numai greșeli, ți-ai julit genunchii și nu ai progresat cu nimic. Și iar vrei să o lași baltă.

O dată ce entuziasmul de început a trecut începe adevărata motivație de a continua. Mai ales când antrenorul tău a plecat într-un bine meritat concediu, te-a lăsat cu teme de acasă și parcă ai vrea să îi demonstrezi că te-ai ridicat la înălțimea așteptărilor.

Cam între astea două stări mi-am petrecut ultima lună la sală. Pentru prima dată mi s-a întâmplat să fiu dezamăgită de mine, să plec cu nervi, să mă gândesc că poate chiar nu îmi pot depăși anumite limite. Apoi mi-am adus aminte că uneori cei mai grei pereți se cuceresc cu pași uneori mici și răbdare. Așa că am luat-o de la capăt.

***

Zona de confort. Acele trasee pe care începi să le cunoști. Cele care te dărâmau cu o lună în urmă și pe care acum le poți face din ce în ce mai ușor. Zona din care îți e greu să ieși, mai ales atunci când ești aproape sigur că următoarea încercare va însemna să și cazi. Printre răritul de antrenamente și dilemele legate de motivele pentru care vreau să continui, s-a instalat comoditatea.

Poate și pentru că uneori am simțit statutul de începător printre alți oameni din sală și am avut impresia că mai bine mă opresc la ceea ce știu decât să las să se vadă că pot pica. Obsesia de control și imagine publică este una care nu se împacă prea bine cu un sport care presupune în permanență și alți oameni în jur. Și faptul că, indiferent de unde ai ajuns, mai ai cel puțin un lucru de îmbunătățit, iar pentru asta trebuie să greșești, să pici, să renunți azi doar pentru a începe din nou mâine.

Pe de altă parte, senzația de fericire pe care o ai când ajungi la capătul unui nou drum este una care creează dependență. Așa că renunți la zona de confort (cu chiu, cu vai, cu ajutorul unor alți oameni) și încerci. La urma urmei, de oriunde ai cădea e cineva care să te țină la capătul corzii.

***

Voința dincolo de voința ta. Sună ciudat, dar cam așa e. Ieri am zis că încerc un perete cu niște prize mai ciudățele. Adică necunoscute 🙂 Doar așa, de dragul de a încerca. Nu credeam foarte tare că pot ajunge în vârf, dar nici nu îmi păsa.

Pe la mijlocul traseului mi-a alunecat prima oară piciorul. Semn că nu eram în poziția care trebuie. Două prize mai târziu mi-a alunecat mâna. După alte două încercări de a trece mai departe i-am spus celui care mă asigura de jos să mă lase, că nu mai urc. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit galeș și mi-a zis să mă odihnesc și să urc. Cum să mă dau jos nu puteam de una singură, l-am ascultat. Mi-a spus pe unde să o iau, a avut răbdare cu cele încă multe pauze pe care mi le-am luat și am ajuns în vârf. Când am coborât eram lac de apă și fericită. Depășisem încă un obstacol.

Uneori, voința celui care te asigură e mai mare decât voința ta. Pentru că tu îți simți limitările, pe când cel de jos nu le simte. Așa cum tu ai încredere în el că te asigură în cazul în care pici, așa el are încredere că poți merge mai sus. De cele mai multe ori, e bine să asculți omul care îți spune să mergi dincolo de ”eu nu mai pot”

E doar un mod de a îți duce limitele din ce în ce mai departe.

Iar aici contează nu numai ce faci tu ci modul în care cel (sau cei) de jos îți dau curajul să faci asta. O să scriu cândva un post separat dedicat temei 🙂 (oricum, mulțumesc Cristina, Ruxi, Ionuț și Alex)

***

Aș vrea ca următoarea lecție să o scriu după ce urc pe stâncă.

(lecțiile trecute)

Publicitate

o idee despre comparația dusă la extrem

ne comparăm constant și inutil cu cei de lângă. vrem părul lucios al colegei de birou, job-ul de la etajul de vizavi, soțul vecinei și mașina tipului de pe trotuar. avem tendința bolnăvicioasă să comparăm în fiecare moment cu o entitate necunoscută, măsurată în succesele vizibile ale unui individ oarecare de lângă noi.

acum ceva timp m-am întâlnit întâmplător cu o amică ce lucrează cu copii bolnavi de sindromul Down.  și îmi spunea că cel mai frumos lucru e atunci când îi vezi că au avansat azi cu un pas mai departe de ieri. comparat cu un copil sănătos, avansul e insesizabil. comparat cu lupta imensă pe care o duc în fiecare zi, are valoarea unui zâmbet inestimabil și a senzației că poți dărâma munții.

mai mult ca oricând am simțit importanța comparației cu sine pentru a vede unde te afli, nu cu cel de lângă. dacă pe propria scară de valori și vise simți că ai ce îmbunătăți (și, teoretic, așa ar trebui să fie constant, căci dacă nu atunci ești doar plafonat și blazat), atunci mergi de luptă înainte. și bucură-te de pașii tăi, uneori mici în comparație cu cei de lângă. uită-te în oglindă (aia interioară, nu cea care acoperă ușa dulapului) și vezi unde mai ai de lucrat ca să îți fie bine cu tine. și compară-te mereu pe tine la modul prezent cu cel de ieri.

la urma urmei, ajung la vorba pe care mi-a spus-o mama cam de când am început să mă descurc singură cu viața mea, că cea mai importantă persoană pe care o am în preajmă sunt eu. iar dacă la final de zi ajung să mă construiesc ca o sumă de comparații cu cei de lângă, s-ar putea să îi urmăresc doar pe ei și să uit să am grijă de mine.

mai ales acum, că e primăvară 🙂

e cam atât de simplu să creezi o lume mai bună.

Lecții de cățărat (ep. 3)

Am articolul în draft de o săptămână. Trebuia să fie unul care să povestească despre toate lucrurile faine pe care le-am învățat în cele două luni și un pic de când merg la sala de cățărat (mai bine îi spun școala de cățărat, că uneori așa mă simt). Despre succes și depășirea unor limite, despre câteva aspecte tehnice și alte cele.

Doar că pe modelul socotelii de acasă ce nu se împacă cu aia din târg, a fost nevoie de o zi precum azi pentru a scrie. Nu despre zâmbete la cap de traseu, nu despre senzația că ai reușit ceva nou, nu despre felul în care corpul începe să se muleze la efort. Ci despre eșec. Despre momentul în care ai impresia că nu poți mai mult și te panichezi, pentru că vrei mai mult. Despre zilele când te gândești de ce ai început și mai ales, de ce să mergi mai departe, dacă oricum nu îți iese.

O zi ca azi în care lucrurile nu s-au legat. Dar nu așa, că nu s-au legat un pic. Nu s-au legat deloc. Picioarele mele au zis ca încă nu au destulă forță. Eu nu am avut destulă încredere. Nu mai știu care a fost primul NU care mi-a trecut prin cap. Când Doru mi-a spus am un target am fost sigură că o să ajung la capăt, pentru că experiența trecută spune că de obicei așa a fost. Doar că, după două încercări am ajuns în același punct: undeva departe de target și cu vreo 3 metri deasupra pământului. Asta e puțin, pentru cei care nu știu :))

Când am pus piciorul înapoi jos tremuram. Nu de oboseală, ci din cauza dezamăgirii pe care o simțeam. Știam ce pași aveam de făcut pentru a merge mai sus. Știam și că îi pot face. Niște oameni simpatici mă încurajau. Doar că nu am avut încredere. În piciorul stâng în care trebuia să mă ridic. În piciorul drept ce trebuia să rămână puțin în aer. În distanța de la mână la următoarea priză, pentru că brusc mi se părea că înălțimea mea e cel mai mare dezavantaj pe care îl dețin. Îmi venea să plâng. De nervi. Că eu așa știu să plâng, de nervi sau de bucurie, de tristețe pură din ce în ce mai rar.

Totul a durat vreo 30 de minute. Cu urcat, renunțat, pauze de respirat, umplut sacul cu dezamăgiri.

Și cam tot pentru atât timp mi s-a perindat prin minte ideea că da, poate e ceva ce îmi place, dar e ceva la care nu mă pricep și pentru care nu am niciun fel de înclinație (cu toate că vorba zice că specia umană e cățărătoare prin structură). Că poate am avut prea multă încredere în ce am realizat și că următorii pași sunt – de fapt – să mă limitez la asta, pentru că mai sus nu am unde merge. Pentru acele minute, am fost atât de supărată pe mine că tot entuziasmul celor două luni aproape s-a năruit.

Numai că, înainte de a pleca, Doru ne-a trimis la un traseu care îmi e cam tot atât de drag cum îți e sarea în ochi (da, da, nu aia din bucate :)) ). Unul cu prize mici și mov, făcut special pentru a ne mări un pic încrederea în picioarele din dotare (că instinctul când urci prima oară e să ai mai multă încredere în mâini, ceea ce se dovedește oarecum greșit). Și mi-am adus aminte cât de greu îmi fusese să-l urc cu o lună și un pic înainte. Și cât de tare mă speria ideea a îmi sprijini tot corpul pe o bucata de ceva (habar n-am din ce-s făcute prizele) mic-mic-mic de tot. Și că acum îl fac un pic mai ușor și fără a renunța până la capăt.

Mi-au trecut prin cap toate micile victorii personale obținute la sală. Cele cinci mișcări consecutive pentru coordonarea picioarelor și a bazinului (care se opreau mereu la 3). Primul traseu pe culori dus toți cei 14 metri. Primul traseu în care mi-am asigurat singură coarda.

Și ca să vezi…nici una nu a mers din prima. A fost nevoie de o încercare sau de mai multe. Dezamăgirea mea de azi nu a venit din faptul că nu am ajuns acolo unde îmi propusesem. Ci că m-am oprit de două ori în același punct. Și așa am învățat azi că uneori lecțiile cele mai bune le iei nu atunci când reușești ceva, ci atunci când nu iese. Când te cerți tu cu tine. Când îți distrugi cu propriile gânduri încrederea pe care (ghici ce? ) te-ai chinuit să o construiești zile în șir.  Iar cel mai ușor lucru în asemenea momente e să-ți spui că nu poți face mai mult și să renunți. Uitând că, pentru a ajunge în acel punct, a fost nevoie mai întâi să crești.

Cu siguranță, nu a fost cea mai plăcută lecție. Dar cu siguranță a fost printre cele mai utile. Pentru cățărat și pentru mine în general 🙂

(arhivă de lecții: ep. 1, ep.2)

Niște idei pentru 2014

  • să îmi fac timp. pentru că timpul primit e același pentru toți, doar modul în care îl împărțim ține de fiecare. așa că vreau să îmi fac timp pentru mine și mai ales pentru oamenii din jurul meu, cei pe care i-am neglijat nepermis în ultima parte a anului trecut fără să o merite. timp de scris, de citit, de ascultat povești
  • să ascult mai mult. și, pe cât posibil, să vorbesc mai puțin.
  • să ajung în Danemarca, în primăvară, pe cât posibil  în prejma zilei mele de naștere
  • să ies din zona de confort mai des. primul pas o să fie în februarie, când – după trei ani de stat în garsoniera simpatică din Dristor – o să îmi pun viața în cutii și o să mă mut. nu, nu mi-am luat casă, ci doar schimb spațiul pe un apartament pe care îl voi împărți cu încă cineva
  • să pun bani deoparte și să mă plimb un pic mai mult.
  • să descopăr cel puțin un oraș nou în România. dacă se poate să fie Mediaș sau Timișoara.
  • să îmi cumpăr două cărți pe lună. pentru că timp de un an am citit preponderent de pe ebook reader și îmi e dor de senzația pe care o dau paginile întoarse ale cărților
  • să accept că lucrurile nu se întâmplă mereu așa cum vreau eu și să nu mă mai concentrez pe trecut, ci pe azi
  • să mă cațăr pe o stâncă
  • să mă bucur de ceea ce am și de ceea ce pot face. fără a mai cădea în capcana butoaielor de melancolie.
  • să învăț ceva nou. încă nu știu ce 🙂
  • să zâmbesc dimineața, mai ales atunci când mi se pare că e extrem de complicat să fac asta.
  • și, așa cum mi-a urat cineva drag, să fac alegerile bune de fiecare dată 🙂

Pentru unele din ele am deja un plan gândit și pus pe foaie. Pentru altele știu că o să-mi fac. Vor rămâne câteva pe care le voi pierde pe parcurs, pentru a le înlocui cu unele mai ancorate în concret. La final, sper doar să trag linia și să mă bucur de tot. Ceea ce vă doresc și vouă.

Apropo, voi ce idei aveți anul ăsta?

Kindess Day

Tradus în română ar suna ceva în jurul sintagmei Ziua Bunăvoinței.

Doar că, dintr-un motiv care îmi scapă printre degete și gânduri în momentul de față, kindess-ul englezesc îmi sună mult mai bine decât bunăvoința. Poate pentru că, tradus în română, simt că își pierde cumva nuanțele. Bunăvoința românească suna a atitudine pe care o adopți legat de cineva într-un anume moment. Un fel de gest de caritate sau de amabilitate, spontan sau bine calculat, ce apare din când în când, fără a se concretiza într-o atitudine generalizată.

Kindess, așa cum a ajuns la mine în (prea) multe cărți citite direct în engleză, îmi sună a stare de spirit. O stare în care a răspunde nervilor cu un zâmbet și calm e o reacție firească. O stare în care încruntarea și încrâncenarea nu au ce căuta, pentru că sunt înlocuite de o seninătate ce nu are de-a face cu senilitatea sau prostia, ci doar cu o capacitate a individului de a analiza lucrurile ținând cont (chiar dacă inconștient) că poți schimba ceva doar în măsura în care răspunsurile tale corespund schimbării pe care o dorești.

Poate mă înșel în ceea ce privește diferența de sens între cele două cuvinte și să fie vorba doar de o chestiune de percepție. O să revin la română, păstrând – totuși – în minte, sensul bunăvoinței așa cum îl percep în engleză. Mai simplu spus, bunăvoința e aceea atitudine în care, dacă vrei ca lucrurile să meargă bine, începi cu binele pe care îl dăruiești celor din jur.

E despre amabilitate (nu de protocol, ci naturală), de un soi de disponibilitate de a te pune la dispoziția celor din jurul tău (dar fără a deveni preșul lor și fără a face asta cu intenția de a obține diverse avantaje de fel și chip), e despre răbdarea de a îl asculta pe cel de lângă tine și mai ales de a auzi ceea ce spune (nu neapărat pentru a oferi o soluție, ci pentru a îi putea comunica fără cuvinte celui de lângă tine că are parte de toată atenția ta – uneori asta contează mai mult decât un plan de acțiune).

Nu se rezumă la gesturi mărețe. Nici măcar despre a dona sume impresionante de bani o dată la nu știu câte luni, pentru a te simți liniștit în locul unde ești (cu toate că susțin că atunci când ai o cauză în care poți crede, susținerea trebuie să meargă dincolo de câteva vorbe frumoase).

Ci mai degrabă la capacitatea de a zâmbi dimineața, chiar și atunci când cineva are grijă să ți-o strice cu un mail plin de nervi. Sau de a avea un gând bun pregătit pentru cineva care are nevoie de el. Și la a căuta, în primul rând pentru tine, lucrurile frumoase din jur pentru a le împărți cu cei de lângă tine. Iar la finalul zilei, să nu ții cont că din zece gesturi de bunăvoință împărțite ți s-a întors doar unul înapoi.

Ci mai degrabă să te bucuri de el, să îl prețuiești, și să ai curajul de a continua. Oamenii sunt suspicioși deseori față de gesturile mici venite din senin, dar – la fel cum orice atitudine de învață în timp – și schimbul de bunătate crește în timp. Și începe mereu cu tine.

E bine că există Ziua Bunăvoinței. Măcar cât să ne aducă aminte de concept și să ne dea teme de gândire până la următorul 13 noiembrie. Cât despre mine, mi-aș dori să mă gândesc la fiecare zi fiind una a bunăvoinței. Mai ales în zile de noiembrie cu nor și gânduri alambicate.

Deci, ați făcut ceva gesturi frumoase azi? Dacă nu, încă mai aveți timp 🙂

(sursă foto)