Despre încredere. Din cățărat și din dans.

InstagramCapture_0df8cf66-40cb-471e-b48e-dbd8cade3aff

Când mergi multe-multe ore de noapte cu trenul, între reprizele de somn furat pe bancheta liberă se întâmplă să ai momente de asocieri neașteptate. Drumul București-Budapesta a fost unul al deciziilor și al planurilor și al viselor de început de vacanță. Cel de întoarcere a fost unul ar gândurilor lipite cu zâmbet. Am scris bucăți din ele într-un carnețel mic, în formă de tabletă de ciocolată. Le consider tot amintiri de vacanță.

Să zicem să ești undeva la 5-6 metri deasupra pământului, urcând un perete ce pare că nu se mai termină. Scopul tău e să ajungi la capătul lui, dar e prima oară când încerci acel drum, așa că deja ai obosit căutând poziția corectă, priza în care mâna îți e cel mai stabilă sau unde să îți așezi piciorul pentru a te ridica cât mai departe. Ai nevoie să îți dai cu magneziu pe mână, deja ai transpirat – de efort, de lupta cu tine că poți ajunge la capăt. Și-apoi aluneci. Și te agăți cu mâna la întâmplare de un spațiu aproape.

Rezultatul: ai mâna julită, eventual încheietura lovită și umărul un pic întins. De ce? Pentru că ți-a fost teamă. Nu de înălțime, nu de faptul că nu vei ajunge la final, nu de prizele proaste. Ci că orice te filează de jos nu te va prinde.

Am pățit-o. Și nu o dată. Cred că mare parte din accidentările minore avute la sală au avut legătură cu asta. Și cu faptul că legătura de încredere o construiești greu și se erodează extrem de repede, din lipsa practicii constante.

Cumva, trebuie să te programezi să ai încredere în cel de jos atât de tare încât să uiți de el pe măsură de urci (pentru a te concentra doar pe mișcările tale, și a nu îți disipa energia inutil), dar să ai siguranța interioară că e acolo în momentul în care o să cazi. Ba mai mult, o să fie acolo să te țină cât îți tragi sufletul, cât recalculezi traseul, cât timp vei avea nevoie până ajungi la final. Sau cel puțin până când îi strigi tu că e cazul să te coboare.

Încrederea de la cățărat e de genul relațiilor construite cu răbdare. Pentru că un traseu îți solicită încredere în tine, în primul rând. Doar că doar atât nu e de ajuns. Trebuie să știi în permanență că e cineva care te ajută să mergi mai departe. Sau care te ține atunci când obosești. Și cel mai greu e că uneori trebuie să renunți la încrederea în tine pentru a te lăsa cu totul în mâna celui de jos. Într-un mod paradoxal, acesta e singurul mod în care poți cuceri un vârf. Fie el și unul de 10 m din sala de cățărat.

S-a întâmplat într-o seară să fug de-acasă. Aveam nevoie de un fel de evadare, într-un spațiu concret și familiar, dar și cu destul fețe noi cât să mă pot amesteca. Într-o stare cam nicicum, m-am trezit într-un vârtej cu muzică veselă și stare de dans.

S-a întâmplat, tot în aceeași seară, să fiu invitată la dans. Notă despre relația dintre mine și dans: deși îmi place la nebunie să mă zbânțui din când în când – pentru că eu cred sincer în beneficiile terapeutice ale dansului (la fel cum cred în cele ale scrisului) și în faptul că muzica bună, combinată cu oameni cu zâmbete sincere și energia dată de mișcare îți așează altfel lumea, fie și pentru câteva ore – sunt și extrem de împiedicată din fire, și destul de obsedată de control încât să nu fiu cel mai simpatic partener de dans (ba chiar din contră).

Cert e că după ce l-am călcat pe stimabilul partener de dans pe picior de vreo trei-cinci ori (nu am numărat exact) și era să execut o căzătură de mai mare frumusețea, în loc să îmi dea drumul (cum probabil ar fi făcut orice om normal la cap 🙂 ), mi-a zis doar atât: ai puțină încredere în mine, că nu pățești nimic. Între replica care mi-a venit în cap (da, sigur…pe ton destul de ironic, evident) și decizia luată (până la urmă, în cel mai rău caz pot să mă mai împiedic de 5 ori până se termină melodia), am decis că poate are dreptate.

Rezultatul a fost un dans decent și fără picioare rupte de nicio parte 🙂

Dincolo de partea amuzantă, în alea 5 minute mi-am adus aminte că uneori, pentru a avea o imagine de ansamblu coerentă trebuie să renunți la rigiditatea impusă de dorința de a face totul de unul singur. Să înțelegi nevoie de coordonare și de echipă. Și mai apoi, să lași un pic din încrederea ta pe mâna celuilalt. Chiar dacă e un pariu cu necunoscutul. Sau mai ales pentru că e un asemenea pariu.

Toamna asta e despre refăcut circuite de încredere. Nu neapărat de a îmi acorda încrederea necondiționat, cât a deveni omul de la baza traseului. Cel de care poți să uiți, dar care o să fie acolo.

E drept, o dată ce începi să o construiești, îți asumi și vulnerabilitate din capătul opus al ei, dar la finalul zilei, o dată ce ai dat și ai primit un dram de încredere, poți deveni un om mai bun. Și una peste alta, îmi doresc cândva să pot să dansez în doi cu stil, nu cu sincope 🙂

PS: le mulțumesc pe acestă cale celor doi domni care mi-au oferit lecțiile astea, cu toate că sunt sigură că momentele din care sunt extrase nu au avut acest scop final 🙂

Publicitate

Dansul ca poveste.

Acum plouă. E bine, sunt în cameră. Tocmai am văzut un spectacol de dans care m-a lăsat fără cuvinte. 40 de minute de mișcare-poveste-emoție. E un pic ciudat, nu am mai fost până acum la spectacole de dans (exclud aici cele vreo două balete văzute la Operă). Și Nebuloasa îmi spunea că acum o să îmi fie și mai greu, pentru că după un spectacol de genul acesta îți setezi așteptări. E clar ceva ce vreau să mai văd. Dar cel puțin acum pot înțelege cum te poți îndrăgosti de teatrul contemporan.

Un om pe scenă. O femeie. O lumină. Din când în când niște becuri. Nu știu de ce am avut impresia unei vieți interioare trăite cu public. Viața aia pe care care o avem fiecare dintre noi, atunci când ne zbatem să ieșim din propriile limitări. În care uneori ne îndreptăm mâinile în sus și alteori cădem, înainte de a relua zbaterea. Un joc perfect real, realizat din mișcare scenică. M-a fermecat, în sensul în care am uitat de somn, de durerea de cap și de mine. Și nu, nu a făcut asta alergând de colo-colo. Ci stând, mare parte din spectacol, în același loc. În schimb mâinile ei îți dădeau impresia că va zbura brusc. Momentele de zbatere te făceau să te pierzi și tu în ele. Musculatura ei (extrem de pronunțată și de jocul de lumini), vertebrele care păreau că se mișcă printr-un mecanism interior aproape ireal, spuneau povestea.

Pe modelul simplu de evaluare (mi-a plăcut / nu mi-a plăcut), am ales prima opțiune. Când o să citesc mai multe despre dans, despre piesă, despre femeia din spate, o să știu probabil a motiva ceva mai argumentat.

Dansul balerinei magnetice se numește piesa.

În rest, Sibiul e viu. Voluntarii sunt peste tot (am aflat azi că nu sunt câteva zeci, ci vreo 200, de la Bianca – domnișoara care mi-a ținut companie și m-a plimbat azi pe aici și cu care am stat destule ore la povești), oamenii cu legitimații de festival cam la fel, auzi vorbindu-se trei limbi în zece metri parcurși. Și toată lumea pare venită să descopere ceva fain. Sunt conștientă că sunt și spectacole bune și unele mai puțin bune, e normal să fie așa, dacă luăm în calcul gradul de subiectivitate al spectatorului. În Piețe se întâmplă lucruri frumoase, chiar și atunci când plouă. Și pentru că vorbeam de lucruri frumoase, când vă opriți pe aici, vă recomand cu mare drag să vă opriți la Pardon Cafe, să beți un vin roze la carafă și să mâncați o porție de paste. E tot un fel de poveste. Abia aștept să o împart 🙂