Acele tăceri

Cu el mi se întâmplase asta de câteva ori. Voiam să spun ceva important, ceva ce gândeam și simțeam. Îl anunțam chiar ”am ceva să-ți spun”, dar imediat după aceea simțeam că îmi îngheață privirea și că deschid gura fără să spun nimic. Nu mai eram sigură că simt ceea ce credeam că am de spus. Îmi simțeam frica în ochi. Nu puteam să scot nici un sunet, frazele nu mai treceau din sânge spre creier. Nu-mi simțeam mintea goală, ci o inhibiție, mai puternică decât gândurile. Cuvintele care-mi veneau erau prea puternice, ori prea slabe, sau nu-mi veneau cu vocea potrivită, cu timbrul potrivit, și nici nu mimica potrivită, nici chiar poziția corpului nu era bună. Ceva se bloca și nu reușeam să mai găsesc nuanțele. Sau, din contră, nu mai găseam decât nuanțe, esențialul nu-mi ieșea. Chiar când să deschid gura, nu mai știam să vorbesc. Nu mă bâlbâiam, era o mare pauză, urmată de o frază de ne-nțeles, întortocheată, sentimentele mele rămâneau intraductibile. Totuși Eric era în fața mea, dispus să mă asculte: da. Nu puteam decât să fac ochii mari, ca o paralitică anunțând că o să se ridice de pe scaun, se sprijină în mâini, ridică umerii, dar apoi se înmoaie și cade la loc pe scaun. 

(Christine Angot, Randez-vous)

Într-un mod nefiresc, în timp ce căldura îmi atrofiază orice idee coerentă, îmi e dor de starea în care să nu îmi găsesc cuvintele. Să îmi fie inima atât de plină, încât să nu o pot așeza în ordine rațională. O să-mi spui că e cheia eșecului, sau cea mai bună cale pentru o relație schizoidă, prinsă într-un baraj de tăceri și cuvinte nespuse. Poate. Doar că m-am întâlnit o dată, de mult, cu starea ei. Și de atunci am crescut. Iar povestea lor se termină frumos, chiar așa, înțelegându-se mai mult prin semne și interpretări. Sunt curioasă câte fețe îmi mai găsesc în carte până la finalul ei.

Publicitate

Dragostea în culori orientale

Ali și Nino (Kurban Said, editura ALL)

Știi momentul acela în care închizi o carte și cu toate acestea îți stăruie încă în minte imagini din ea? Cel în care ți se pare că ți-a scăpat ceva printre degete și simți nevoia să o mai decantezi puțin interior, să o mai răsfoiești o dată, să recitești un paragraf? Și abia apoi, când toate ți s-au așezat cuminți în minte să poți spune ceva coerent despre ea?

Cam așa am pățit eu cu Ali și Nino. Am citit-o în vreo trei zile, pentru că e subțirică, iar traseul meu spre și de la muncă totalizează aproape două ore zilnic. E tipul de carte pe care o poți citi într-o după-amiază lungă, la umbra unui copac din parc. Cu toate acestea, nu îți vine ușor să vorbești despre ea.

Poate părea paradoxal, pentru că în mod obișnuit, să vorbești despre o poveste de dragoste nu pare nici pe departe un lucru complicat. Numai că Ali și Nino nu e o poveste de dragoste obișnuită. De fapt, m-am exprimat greșit – povestea lor de dragoste e una clasică – doar că decorul în care e situată e unul aparte. În Baku, oraș aflat la granița dintre lumea Europei și cea a Orientului, regulile jocului sunt altele. Și, la urma urmei, nici măcar nu e o graniță bine trasată între unii și ceilalți, ci un fel de mix cultural în care te pierzi și pe care îl descifrezi printre frazele autorului.

Ali e musulman. Tânăr urmaș al unei familii cu tradiție, descendenți de viță roială din Persia. Învață la școala de băieți din Baku și  este legat, printr-un fel de moștenire culturală, de stepă aridă și deșert arzător. Nino este prințesă gruzină, catolică, și visează o viața la Paris. Cu toate acestea, într-un context oferit de amestecătura colorată a orașului în care trăiesc, Ali și Nino se cunosc. Se iubesc. Atât de mult încât Ali omoară un armean – pe care îl considerase prieten – atunci când el o răpește pe Nino, și fuge în munți. Atât de mult încât ea îl urmează și se căsătorește cu el acolo, departe de familia pe care o iubește și de confortul cu care e obișnuită. Într-un fel ciudat, cea mai frumoasă perioadă a poveștii lor de dragoste se întâmplă acolo: unde amândoi se conformează unor noi reguli, unde singurul compromis pe care îl fac e vizavi de societatea mică în care se află și nu unul față de celălalt.

Dar dragostea lor nu e una care curge lin. E una în care războiul de interpune dur și ascuțit, fuga din Baku în Iran la ceas de noapte, încercarea de a o integra pe Nino într-o lume în care femeile poartă văluri pe față și sunt considerate inferioare bărbatului, sunt tot atâtea lupte din partea fiecăruia. Lupte în care dragostea nu e neapărat un aliat, ci doar un fond comun. De multe ori, singurul fond comun.

Am trăit cu senzația perpetuă că Ali și Nino nu pot trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Nu pentru că nu se iubesc deajuns – sunt destule motive în care care să demonstreze dragostea lor. Ci pentru că, dincolo de acceptarea moștenirii culturale a fiecăruia dintre ei și de compromisurile făcute pentru a ajunge la armonie, Ali este un războinic înnăscut. Un războinic prins într-o luptă care nu-i aparține neapărat, dar pe care și-o însușește natural și fără drept de apel.

Undeva, cred că aici m-am pierdut în poveste. Nu am putut înțelege alegerile lui, conflictul etern între a lupta pentru o patrie și o cultură musulmană de care nu aparține în totalitate și ea, cea pentru care și-a pus de câteva ori viața în primejdie. De aceea, am simțit nevoia să mai citesc pasaje din carte. Să îmi desenez mintal orașul Baku, așa cum era prin 1920 (când se desfășoară acțiunea). Să creionez personajele în contextul lor, și nu în cel propriu.

Și atunci am știut că Ali și Nino e una din poveștile acelea de dragoste care rămân memorabile tocmai pentru că sunt puse în opoziție cu o stare social-culturală și o moștenire interioară de care nu te poți desprinde. Pentru ca Ali, în orice timp l-ai situa (dar nu în orice loc), va simți chemarea de a lupta pentru un țel, așa cum au făcut-o strămoșii lui, încă din vremea lui Alexandru cel Mare. Pentru că Nino, în orice loc ai situa-o (dar nu în orice timp) va avea curajul de a renunța la tot de dragul unei iubiri pe care o visează perfectă.

Recomand cartea acesta cu mare drag. Nu numai pentru povestea de dragoste – care nu e una pasională sau plină de inedit. Ci pentru mozaicul de legende, conflicte și culturi pe care ți-l așează cuminte sub ochi, așteptând cu nerăbdare să îi dai un sens.

Acest post face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA

Călătoria în timp și iubirea dincolo de acesta

The Time Traveler’s Wife ( Audrey Niffenegger, cartea se găsește tradusă și în română – Soția călătorului în timp, ed.  Tritonic)

Time is priceless, but it’s Free. You can’t own it, you can use it. You can spend it. But you can’t keep it. Once you’ve lost it you can never get it back.

Ne dorim uneori cu tărie să dăm timpul înapoi, crezând că am putea modifica ceva din parcursul vieților noastre actuale. Alteori, visăm să tragem cu ochiul peste ziua de mâine, de teama consecințelor alegerilor de azi. Din când în când e de ajuns o carte care să-ți deschidă ochii asupra prezentului. Cartea de azi a ajuns la mine prin recomandarea Ralucăi (care a citit-o deja de câteva ori), și de aseară, de când am închis ultima pagină (virtual vorbind, căci nu dețin cartea în format fizic), aștept momentul când o voi re-deschide. Sentiment rar pe care puțin cărți mi l-au lăsat. Nu pentru că nu am înțeles destul, nu pentru că am rămas cu întrebări, ci pentru cea mai frumoasă poveste despre timp și despre iubire. Sau despre iubire dincolo de timp definit.

I wish for a moment that time would lift me out of this day, and into some more benign one. But then I feel guilty for wanting to avoid the sadness; dead people need us to remember them, even if it eats us, even if all we can do is say „I’m sorry” until it is as meaningless air.

Henry este călătorul în timp. Nu are o mașină sofisticată, nu este un doctor-inginer nebun și nici măcar nu își dorește cu tărie să facă aceste călătorii. Dar i se întâmplă să fie brusc luat din prezent, pentru a se trezi într-un trecut/viitor incert, mereu fără haine și fără niciun fel de dovadă a timpului în care se află. Călătoria lui în timp este una a supraviețuirii – mereu trebuie să facă rost de haine, de informații despre locul unde se află, uneori e hăituit de poliție – singura lui portiță de salvare fiind fuga rapidă și faptul că, de cele mai multe ori – dispare la fel cum a apărut. Uneori, Henry din prezent se întoarce în trecut, asistă repetitiv la evenimente mai mult sau mai puțin fericite (imagini alături de familia sa, accidentul în care mama sa și-a pierdut viața etc). Alteori, un Henry viitor vizitează trecutul, fără a-i da de veste. Așa se întâmplă prima întâlnire dintre el și Clare, cea care avea să-i devină jumătate mereu în așteptare.

“I’m sorry. I didn’t know you were coming or I’d have cleaned up a little more. My life, I mean, not just the apartment.”

De altfel, cartea începe la momentul prezent al întâlnirii dintre Clare și Henry, în biblioteca unde acesta lucrează. Doar că, spre surpriza lui, ea știe totul despre el, în timp ce el habar nu are cine este ea. Clare l-a întâlnit pe Henry când ea avea 6 ani și el 43, pentru prima oară. Și apoi, an după an, întâlnire după întâlnire, a crescut alături de el și a știu că vor fi împreună. Doar că în prezent Henry are 28 de ani și toate întâlnirile sunt amintirile lui Clare legate de un el viitor. O dragoste în singurul lucru sigur este că cel de lângă tine pleacă. Repetat și fără preaviz, în care singura soluție este așteptarea și singura credință e cea a inimii care îți spune că – în orice timp ar fi celalalt plecat – va reuși să revină la tine

I hate to be where she is not, when she is not. And yet, I am always going (Henry) / I won’t ever leave you, even though you’re always leaving me.(Clare)

Cartea e scrisă la persoana I, având drept povestitori cele două personaje principale, și te poartă prin toate întâlnirile lor, mai mult sau mai puțin ciudate. M-au fermecat părțile în care un Henry adult în întâlnește pe Henry copil și-l învață tehnici de supraviețuire atunci când ești călător în timp (furatul portofelelor, deschisul ușilor cu doar o sârmă, făcut rost de haine). Mi-a plăcut să o văd pe Clare așa cum apare la 14 ani și mai apoi la 20 sau la 34. Pentru că dincolo de călătoriile în timp, în carte se trăiește extrem de mult în prezent. Un prezent cu bune și rele, la fel ca în orice relație, cu încercări de a face copii și așteptări uneori așezate prea sus. Personajele evoluează și faptul că le vezi etapele evoluției le oferă o autenticitate aparte, într-un cadru perfect ficțional. Relațiile sunt analizate realist, trăirile nu sunt cele de poveste ci conțin întrebări, frustrări, sau compromisuri, așa cum sunt percepute de cea care rămâne mereu în așteptare, dar și de cel care e mereu în căutarea ei.

There is only one page left to write on. I will fill it with words of only one syllable. I love. I have loved. I will love.

Sunt momente fericite și momente în care pielea ți se face de găină, iar cursul narativ se construiește pas cu pas. Henry găsește un doctor care descoperă faptul că boala sa este una genetică, dar – cu toate că îți dorești ca el să devină pur și simplu un om normal și totul să se termine cu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți – cartea nu oferă finalul așteptat. Nu e un final fericit în sensul clasic, și e totuși un final atât de frumos încât te lasă fără vorbe.

Maybe I’m dreaming you. Maybe you’re dreaming me; maybe we only exist in each other’s dreams and every morning when we wake up we forget all about each other

Nu e o carte siropoasă, cu toate că – așa cum am declarat – e una din cele mai frumoase povești de dragoste citite de mine. Nu e nici o carte SF, cu toate că trecerile de timp și faptul că aproape de la pagină la pagină ești în altă dimensiune temporală te-ar putea face să crezi asta. E o carte pe care o citești cu drag, de ale cărei personaje te îndrăgostești sau le judeci, pe care le creionezi o dată cu fiecare pagină citită. Nu poți ghici de la bun început ce se va întâmpla, iar pe măsură ce descoperi nici nu mai vrei să faci acest lucru, ci preferi să lași povestea să se scrie alături de tine.

Think for a minute, darling: in fairy tales it’s always the children who have the fine adventures. The mothers have to stay at home and wait for the children to fly in the window.

Cartea este și ecranizată și vă recomand călduros să vedeți și filmul (pe care îl voi revedea și eu în acestă seară 🙂 ). Ce vă pot garanta e că e unul din acele cazuri în care atât filmul, cât și cartea merită savurate pe îndelete, fiecare dintre ele concentrându-se pe un alt aspect al poveștii – filmul urmărește povestea inițială, dar se construiește în jurul acțiunii, în timp ce cartea îți oferă posibilitatea de a desena personajele clar și de a vedea lucrurile din unghiuri multiple.

Dincolo de călătorie și dragoste, e o carte despre așteptare și Jumătatea aceea care te întregește. Paragraful de mai jos e unul care îți rămâne adânc înfipt în minte ca un fel de Adevăr pur și care nu are nevoie de mai multă analiză.

Don’t you think it’s better to be extremely happy for a short while, even if you lose it, than to be just okay for your whole life?

Și nu pot abține să vă las cu trailer-ul filmului. Poate vă conving să-l vedeți. Apoi o să vă convingeți singuri să citiți cartea 🙂

În căutarea fericirii (1)

Omul care se iubește numai pe sine nu poate fi, ce-i drept, acuzat de promiscuitate în materie de sentimente, dar până la urmă el nu va putea scăpa de insuportabila plictiseală generată de invarianța obiectului de care se simte atașat […] Faptul de a fi iubit este o puternică sursă de fericire, dar nu omul care solicită iubire este acel căruia aceasta i se dăruie. În general vorbind, omul care beneficiază de iubire este același cu omul care o dăruie. Este însă inutil să încerci să oferi iubire din calcul, în felul în care poți să împrumuți cuiva bani cu dobândă, deoarece o iubire calculată este o iubire lipsită de autenticitate, și destinatarul simte acest lucru. (Bertrand Russel, În căutarea fericirii – sublinierea îmi aparține)

Răsfoiesc cu încântare paginile cărții lui Russell, zâmbind mirată la cât de familiare îmi par lucrurile. E atât de aproape de mine, de noi, de Om cartea asta că nu e nici pe departe filosofie sau eseu de morală. Ci doar un diagnostic al vieților noastre mereu aflate de fugă, mereu obosite, prea des plictisite. Și un rețetar simplu despre ceea ce îți poate lipsi din acest peisaj pentru a zâmbi cu adevarat sincer. Citatul de mai sus e unul pe care mi-au picat întâmplător ochii, atunci când mi-am pierdut semnul de carte. E aproape de finalul unei cărți a cărei savoare se simte plin și dulce și departe de aerul rece-umed de afară. O recomand înainte de a termina să o citesc (ba din contră, sunt abia undeva la capitolul II), cu drag. Poate așa o să văd măcar cu o față în plus zâmbind, chiar dacă de dimineață, și e frig și metroul supra-aglomerat.

Revin cu recenzia curând. Până atunci, dăruiți din voi și primiți cu inima deschisă ceea ce primiți. Să fiți puțin (mai) fericiți! 🙂

oameni / cărți


Am fost joi seară la deschiderea oficială a librăriei Humanitas de lângă Cișmigiu. O să mai merg.Într-o zi fără lansare, să stau să mă plimb cuminte printre rafturile cu multe-multe cărți, să savurez un ceai bun în colțul cu iz de cafenea și vedere la stradă, să mă simt voyeur prin inima orașului și a literelor, cu zâmbetul pe buze. Acum m-am plimbat printre oamenii care răsfoiau cuminți cărți, sau stăteau și primeau autografe pe cartea nou lansată a lui Andrei Pleșu.

Am ajuns târziu, am prins doar o frază care mi s-a părut de o sinceritate naivă într-o lume în care toată lumea caută răspunsuri definitive, soluții aplicabile și dovezi cuantificabile – Cartea asta (e vorba de Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste) nu am scris-o ca să ofer răspunsuri, ci mai degrabă pentru a provoca cititorii să se întoarcă asupra unor întrebări esențiale despre viață și om. Vreau să înțelegeți că realitatea nu e în ceea ce vedeți la televizor, în știri, în politică, ci în ceea ce suntem noi, în întrebările pe care ni le punem și care sunt vechi de când umanitatea. La mine argumentul a funcționat pentru a o achiziționa. Asta pe lângă subtitlul ei, care rezonează cu ideea mea intuitivă ca metaforele transmit uneori adevăruri sau posibilitatea de căutarea a lor mult mai deschis și frumos decât o vor face vreodată tratatele științifice sau filozofice. O să revin cu idei după ce termin lectura

În rest, prezențe de la 15 la 75 de ani. Zâmbitori și răbdători, chiar dacă uneori s-au produs mici aglomerări sau înghesuieli. Multă lume cu frunți destinse, și așa bine prinde să vezi asta într-un București în care parcă din ce în ce mai mulți oameni se nasc cu riduri de încruntare și colțuri de buze lăsate încât o să mai trec pe la evenimente de genul, că să nu uit să se poate. Întâlniri programate, cu drag. Întâlniri întâmplătoare, cu surpriza frumoasă a revederii neprevăzute.

Vă las cu câteva imagini, cam ceea ce mi s-a părut relativ prezentabil după ce am șters mai bine de jumătate dintre ele. Că aparatele de împrumut sunt uneori greu de intuit și poveștile prinse prin obiectiv nu sunt mereu poveștile din capul autorului. Oricum, e prima încercare de a face o poveste din imagini, după tabără. Poate mai fac și altă dată 🙂

Programul librăriei pentru restul lunii și pentru decembrie îl găsiți aici.