Cărțile lui 2013

Nu știu dacă anul trecut am citit mai mult sau mai puțin decât în alți ani. Dacă până la un punct puteam face comparații pentru că scriam pe blog despre toate cărțile citite într-un an, am renunțat la asta acum vreo doi ani. Știu cu siguranță că am citit cărți mai ușor de digerat față de alți ani, am căutat mai degrabă povești sau descrieri, evadări temporale și imagini din cuvinte menite să îmi deschidă noi bucăți de imaginație. Asta pe fondul unui an în care am folosit cărțile ca un tertip de evadare, mai degrabă decât instrumente pentru a mă dezvolta. Dacă a fost bine sau nu, nu prea știu. Cert e că mi-am propus ca anul acesta să citesc un pic mai organizat și fără pauze majore. Și să mă reapuc de recenzii 🙂

Una peste alta, m-am bucurat tare când am văzut inițiativa domnului Chinezu de a creea o Bibliotecă a Bloggerului Român, prin centralizarea cărților de care s-a bucurat blogosfera în 2013. Mi se pare mișto ideea pentru că prea multă lume acuză generația 25-30 că trăiește numai între taste și telefoane și nu citește nimic mai mult decât mailul. Pentru că există în biblioteci o avalanșă de cărți și e uneori greu să le faci față, cu atât mai mult să le selectezi și uneori recomandările sunt binevenit. Mai ales cele venite din inimă, nu din critica profesionistă 🙂

Așa că mai jos lista de cărți ale anului trecut, primele cinci cărți mi-au mers direct la inimă din varii motive. Oricum, sunt cărțile pe care le-aș recomanda fără dubii din lecturile anului trecut. Acolo unde am scris despre ele v-am lăsat și link-ul, iar titlurile le-am lăsat exact în limba în care am citit cartea. În rest, dacă ai și tu un blog și ai citit în 2013, Biblioteca Bloggerului Român își completează rafturile până pe 31 ianuarie.

Iar căutând linkurile mi-am dat seama că frumos din partea mea ar fi să actualizez și eu pagina despre cărți a blogului 🙂

The Time Traveler’s Wife, Audrey Niffenegger

Hoțul de cărți, Markus Zusak – cu cartea asta mi-am terminat anul, mi-a umplut zilele de vacanță de zâmbet (fără ca subiectul să fie unul foarte vesel), și mi-a spus o poveste despre război așa cum nu aș fi înțeles-o altfel. O să scriu despre ea curând.

Everything Is Illuminated, Jonathan Safran Foer

În căutarea fericirii, Bertrand Russel

The Year of Magical Thinking, Joan Didion – cred că e singura carte despre care nu am putut să scriu, cu toate că am vrut. Am încercat de vreo două ori chiar și m-am oprit mereu. Joan Didion face o radiografie brutală, sinceră și extrem de personală a ceea ce înseamnă pierderea unui om drag. Pierderea aceea care te golește de sens. Fraze scurte, bucăți de singurătate, întrebări, și puterea de a o le strânge pe toate și a le da mai departe. Mi-a plăcut, chiar dacă nu e nici pe departe o lectură plăcută.

Dinți albi, Zadie Smith

Ali și Nino, Kurban Said

Randez-Vous, Christine Angot

Cum am devenit prost, Martin Page

Papesa Ioana, Donna Woolfolk Cross

Sanctus, Simone Toyne

Cheia, Simone Toyne

Seria The Cousins’ War, semnat de Philippa Gregory ( The Red Queen, The Kingmaker’s Daughter, The Lady of the Rivers, The White Princess)

Seria The Tudor Court, de aceeași Philippa Gregory (The Constant Princess, The Other Boleyn Girl, The Boleyn Inheritance, The Queen’s Fool, The Virgin’s Lover, The Other Queen)

Șoseaua Cățelu 42, Alina Nedelea

Cronicile genocidului, Radu Aldulescu

Hotel Universal, Simona Sora

Craii și morții, Dan Stanca

Scrisoare către Alina Nedelea

(context: într-o idee creață de-a domnului Chinezu m-am înscris să citesc – și ulterior să jurizez- cele  cinci cărți nominalizate la ”Premiul Augustin Frățilă” de anul acesta. Cinci cărți într-o lună. Chiar și pentru mine, cititor pasionat, pare un pic mult. Mai ales că ar trebui să țin minte și ce mi-a plăcut la fiecare, și de ce aș vedea-o eu pe una mai degrabă decât pe alta cea care îi va aduce autorului 10000 de euro.  Și așa a venit ideea mea și mai creață de a scrie câte o scrisoare fiecăruia dintre cei cinci autori. Cu și despre părerile mele – total subiective și fără veleități de critic literar – legate de cărțile lor. Prima din serie – Șoseaua Cățelu 42, de Alina Nedelea)

Afis-promo-castigatoare-2013-Medium-620x885

Dragă Alina, 

(încep cu o paranteză, că și-așa am gândurile vraiște după ce am terminat de citit cartea ta. Poate ar trebui să-ți spun Stimată doamnă Nedelea, dar vezi tu – așa te-ai dezbrăcat de orice oficialisme în cartea ta că ar fi penibil să mă leg eu de ele).

Revenind – Dragă Alina,

Am terminat de citit cartea-povestea-jurnalul-confesiunea ta acum fix o oră. Între timp am pus o tavă de brioșe la copt și m-am tot gândit cum să-ți spun ce am de spus. În că nu am o formă finală, dar nu mai contează acum. Vezi tu, eu cred că ești o femeie nebună. Una din femeile acelea nebune pe care le iubești chiar dacă un trecut care îți ridică părul pe mâini, chiar dacă sunt impulsive până la cer și înapoi și mai ales dacă sunt la zeci de km depărtare de tine și nu ai cum să le cunoști. 

Mă gândeam să-ți caut poza pe net. Am renunțat. Mi-am creeat deja o imagine despre tine, și îmi place de ea așa cum o văd eu. Eu m-am născut în anul cu Cernobâlul. Așa că nu am stat la cozi și nici desene animate date la minut nu țin minte. Mi-am petrecut copilăria pe la bunici, și chiar dacă nu a fost neapărat copilăria din care să iasă un roman romanțios, m-am bucurat de o familie relativ normală (singurul eveniment memorabil fiind operația de apendicită de pe la 7-8 ani, cam în aceeași perioadă cu un divorț din care nu am înțeles nimic). Tocmai în contextul ăsta, cartea ta m-a bulversat cu totul (altă paranteză – între timp m-a mâncat, te-am căutat, și ți-am dat și like pe contul oficial de FB).

Atât de tare m-a prins povestea ta că ieri – când îmi picau ochii de somn – mă tot chinuiam să nu adorm, doar-doar să văd dacă ajungi la facultatea de teatru. Culmea e că – dincolo de toate momentele tale dureroase – nu mi-ai lăsat pe limbă un gust amar-dulceag cu iz de patetism. Confesiunea ta e atât de sinceră și brutală că nici milă nu a apucat să mi se facă de tine. Poate doar să mă întreb – din loc în loc – și acum ce o să facă nebuna asta? (iartă-mă, sunt sigură că mințile tale sunt la locul tău, dar cam așa păreai pe la 16-17 ani). 

Mi s-au dărâmat niște ziduri citind despre experiențele tale cu avorturile. Cele pe care – dintr-o prejudecată absurdă – am avut grijă mereu să le trec la categoria așa ceva nu e bine să se întâmple. Pentru că am înțeles ceva ce bănuiam de mult, dar nu a avut nimeni răbdare să-mi explice. Că făceau parte dintr-o normalitate-absurdă în care tinerii își petreceau zilele în nou instaurată democrație. Am plâns când a murit Maria. Și mi-am dat seama că fiecare are în viață o Medeea și o Laura și că e bine că e așa. Chiar și atunci când vrem să ne strângem cei mai buni prieteni de gât. 

Așa că, draga Alina, îți mulțumesc pentru sinceritate. Pentru curajul (care sunt sigură că ție îți pare ridicol) de a te lua singură peste picior, chiar și atunci când povestești despre încercarea ta de a deveni prostituată. Sau despre anii pierduți alergând în jurul ruletei. Despre demonstrația simplă că familiile normale sunt așa doar în limitele pe care vrem noi să le dăm, că există mereu o întrebare nepusă, un schelet în dulap care pare să sară repetitiv-obsesiv de acolo cu fiecare generație (la fel cum Alinele, Victorii sau Aurele se repetă din generație în generație). 

Și îți mai mulțumesc că nu ai ajuns o blazată patetică, gata să ne scoată lacrimile din ochii cu povestea ei (care de altfel e demnă de scos lacrimi din ochi), așa cum probabil ar fi făcut-o oricine altcineva. Și chiar dacă ești mai cinică pe alocuri decât îmi place mie, chiar dacă limbajul tău nu e cel care ține de licențele literare și chiar dacă spui niște adevăruri cu siguranță dureroase sub forma unei prezentări raționale, m-ai ținut alertă, mi-ai dat palme, m-ai făcut să te iubesc. 

Așa că, dragă Alina,

La final îți spun că…vezi tu, pe Șoseaua Cățelu 42 se poate naște o legendă. 

Te-am pupat,

Oana.

Călătorii între ieri și necunoscut

Livada cu mango (Robin Bayley, ed. All)

De vreo săptămână încoace, în ciuda vremii nu foarte favorabile, tot visez să îmi iau bagajele și să plec. De la o plimbare la Munchen, la Teo, până la un tur care să cuprindă Viena-Budapesta-Praga. Vise mici. Până una alta, o dată cu cartea despre care vă voi povesti azi, mi-am satisfăcut puțin pofta de plimbare. Și nu pe aici, prin preajmă, ci departe, tocmai spre inima Mexicului.

Livada cu mango este un pretext pentru o călătorie, mai mult decât un loc în sine. Este locul unde o parte din poveștile despre Arthur (străbunicul personajului principal al cărții – nimeni altul decât autorul acesteia – Robin Bayley) se petrec. Aceste povești, spuse cu mult drag de către o bunică care și-a venerat tatăl se lipesc de memoria afectivă a lui Robin.

Decis să plece pe urmele străbunicului său, Robin renunță la o viață confortabilă și pleacă la drum înarmat doar cu un ghid de călătorie folosit de acesta, amintirile despre trecut păstrate prin poveștile ce în fascinaseră atâta vreme și intuiția că aventura acesta îi este ghidată de cel care parcursese aceste traseu cu 100 de ani în urmă.

Ca orice drum, nici al său nu se dovedește simplu. Mai ales când destinația este un sat mic, din Mexic, lângă o fabrică de bumbac. Opririle sale, chiar dacă calculate din timp, nu sunt mereu aceleași planificate. Unele se prelungesc neașteptat de multe, altele aduc în cale oameni deosebiți. Toate experiențele din carte sunt rod al unui neașteptat, al unei întâmplări norocoase, sau pur și simplu bazate pe intuiție. Ai putea crede că nebunia pe care te poartă firul narativ (de la drumul prin Columbia până la întâlnirile cu diverse forțe armate, de la o iubită cu capacitatea de a citi în viitor până la găsirea satului din povești) sunt aproape prea complicate pe a fi rodul unei ficțiuni. Și atunci te lovește evidența că, dincolo de a fi o poveste, Livada cu mango este un drum parcurs în realitate de acest om.

Cred că mare parte din impactul cărții stă tocmai în faptul că este povestită destul de liniar, chiar dacă momente de răscruce sunt câteva. Totul te lasă să vezi un final din ce în ce mai apropiat, fiecare pas te poartă spre descrieri vizuale ale unor peisaje sau situații care sunt, cu siguranță, cel puțin contradictorii pentru un european, devenit brusc subiect de interes, în calitate de gringo. Recunosc, surpriza cărții este descoperirea făcută la punctul final al călătoriei, una surpriză, și care aduce cărții o notă exotică tipică țării care a fost destinația călătoriei – Mexic.

Mi-a plăcut faptul că, din loc în loc, jurnalul de călătorie e întrerupt de poveștile bunicii. Aduc un plus de valoare, și creionează imaginea acelui Arthur – Arturo (în funcție de țara unde stătea) pe care Robin a plecat să o caute. M-a intrigat imaginea personajului principal, extrem de uman. Fără a se dori un erou, acesta are momente de întrebare, căderi, zile mai bune sau mai proaste, ceea ce aduce un plus de realism. M-a fascinat puterea intuiției, așa cum acesta o descoperă, pe măsură ce zona de confort și de securitatea dată de marile orașe, de oamenii cunoscuți, de lucrurile bine planificate dinainte, dispar. M-a încălzit ideea de iubire, vegheată de o mână norocoasă a destinului. Chiar dacă pe alocuri, tristă.

Recomand cu mare căldură Livada cu mango. Mai ales în zilele acestea de frig și cer cenușiu, când ceaiul devine pretext pentru a visa. Eu nu pot decât să le mulțumesc celor de la All că mi-au trimis-o. Până la urmă, evadarea în paginile cărții este un pretext bun pentru fapte bune.

Acestă recenzie face parte din campania vALLuntar, a celor de la editura mai sus menționată. În schimbul ei, cei de la All vor face 15 minute de voluntariat, iar fiecare comentariu va suplimenta perioada de voluntariat cu încă 3 minute. Așa că, fiind la mine acasă, vă provoc: ce cărți v-au purtat prin alte țări? Și dacă ați pleca hai-hui acum, unde și de ce?

Să vă fie cald! 🙂