40 de ani de muzică – 10 gânduri personale

Nicu-Alifantis-40-de-ani

1) Nu pot pune mâna amintirilor pe acel moment exact în care am ascultat prima piesă cântată de Nicu Alifantis. Îl asociez totuși, poate fără motiv anume, cu perioada Verde de-albastru și cenaclul mic și frumos pe care îl ținem la Casa Memorială Nichita Stănescu din Ploiești. E posibil totuși că am auzit-o pe mama fredonându-i cândva piesele. De atunci, muzica lui are gustul naivității adolescentine.

2) Mi-am trăit cea mai imposibilă poveste de dragoste pe fundalul unei piese de-a lui. Aceea mereu în contra-timp. Inevitabil, de fiecare dată când o aud, în fața mea apare imaginea acelui băiat care o fredona la mal de mare, pe vreme când eram amândoi copii. De atunci, muzica lui are gustul poveștilor.

3) Nu țin minte nici primul concert la care am fost. A fost însă târziu, când deja îi știam piesele și țesusem cu ele pânză de amintiri cu poezie. Țin minte exact seara când l-am ascultat alături de Cântece de Șemineu Band. Rescrierea unor teme cunoscute, descoperirea cu uimire frumoasă, a unor piese noi. Și modul perfect în care toate instrumentele de pe scenă aveau loc acolo. De atunci, muzica lui are gustul inovației și perfecțiunii.

4) Alba Iulia 2011. Trebuia să plec exact în seara în care el urma să aibă recitalul. M-am strecurat cuminte pe un scaun, în sala mare, în timpul repetițiilor. Momentul în care Ploaie în luna lui Marte mi-a intrat pe sub piele. De atunci, muzica lui are energia aparte care îți ține somnul și oboseala deoparte.

5) Premiile ForeverFolk 2010. Domnul Nicu Alifantis câștigase trei premii din cinci. Atunci am văzut artistul în ipostaza omului care ne-a încurajat în nebunia noastră. Nu de dragul premiilor, căci timpul trecut de atunci până acum ni l-a păstrat aproape și ne bucurăm de acest lucru. De atunci, muzica lui are gustul perseverenței și a momentelor în care nu te mai întrebi dacă să mergi înainte.

6) Am avut două albume Cântece de Șemineu. Nici unul nu mai este la mine, pentru că m-am simțit datoare să le dau și altora. Așa cum faci cu veștile bune, florile de câmp sau poveștile cu morală universal valabilă. Le-am ascultat seri la rând și știu că într-o zi îmi voi adormi copilul cu ele. De atunci, muzica lui are gustul liniștii depline.

7) Întâlnirea dintre mama și Nicu Alifantis. A fost aproape întâmplătoare, chiar dacă nu cred în coincidențe. S-a produs la concertul aniversar al Lunii Pătrate, cu el invitat special. A fost o singură piesă. Destul pentru a fi trasă de mânecă cu mai vreau. De atunci, muzica lui are gustul momentelor pe care le împarți cu omul care ți-a fost plasă de siguranță, mentor și responsabil cu adusul cu picioarele pe pământ încă de la naștere.

8) Și pentru că vorbeam de întâlnirea de mai sus, mi-aș dori să o pot aduce pe 20 sau 21 mai la Opera Națională, pentru lansarea albumului Mozaic. Acel album care este o poveste în sine, despre toate momentele adunate în acești 40 de ani, o poveste cu vechi și nou, cu femei și prietenie, cu bucăți pe care le lipești pentru a descoperi totul. De atunci, muzica lui va avea gustul regăsirii.

9) E inevitabil. Atunci când asculți Nicu Alifantis asculți poezia și muzica, fără a le putea separa. Asculți omul cu chitara sau omul alături de care cântă alți muzicieni de valoare. Și toate acestea le transpui, fără niciun fel de efort, în poveștile tale. Îți trăiești iubirile, melancoliile, serile de vară, sau îți proiectezi visele, fugi pe tărâmuri de vis și te joci de-a v-ați ascunselea într-un univers în care lucrurile sunt mereu noi. Și atunci, muzica lui aparține doar timpului afectiv.

10) La mulți ani muzicali, domnule Nicu Alifantis! Și mulțumesc!

Reclame

Copii cu etichete. Mai bine fără.

Pe Ana am cunoscut-o prin clasa a X-a de liceu. Avem pe atunci prima grupă de exploratori în grijă și aveam impresia că sunt prinsă într-un joc de-a învățatul. Uneori, eu pe ei. Alteori, ei pe mine. Un copil mic și firav, ca o pală de vânt. Cu ochii mari, ce păreau să cuprindă în ei o tristețe colosală, pe care nu o înțelegeam, pentru ca Ana se juca cu ceilalți, participa la activități și zâmbea sincer la fiecare întâlnire. Era un copil cuminte. Tipul de copil pe care uneori ți-l dorești în grupă. Și cu toate acestea, cumințenia ei avea un nefiresc venit în contradicție cu cei 12 ani abia împliniți. Apoi am înțeles, când întorcându-ne de la munte cu trenul s-a uitat la mine și m-a întrebat: Oana, tu crezi că Dumnezeu mă iubește? Pentru că toată lumea spune că el e ca un tată, iar eu știu sigur că tata nu mă iubește. Nu am știut ce să răspund atunci. Cred că nici azi nu aș știi prea bine.

Vezi tu, Ana nu era un copil bătut de părinți, fizic. Dar era un copil căruia îi se spuse de atâtea ori că e prost și că nu va face nimic cu viața lui, că se credea un nimic. Bucuria ei din fiecare duminică era sinceră pentru că se simțea într-un mediu în care avea ceva de spus. Și se străduia să învețe pentru a ne demonstra că poate. Sperând că poate or să o vadă și părinții ei. Ana și-a luat specializarea în orientare cu busola înainte să o iau eu, chiar dacă se presupunea că eu aveam experiența necesară. Și cu toate acestea, nu i-a fost ușor. A fost un copil crescut să creadă că nu va face nimic, oricât s-ar strădui. Un adolescent rebel care a căzut de multe ori. Cândva, am întrebat-o pe mama ei dacă i se pare în regulă. Pe lângă o palmă pe care mi-ar fi dat-o respectiva, mi-a spus că așa îți crești copilul: că dacă îl dărâmi, va fi mai determinat să meargă înainte.

Ana e un caz fericit. A avut lângă ea și oamenii care au crezut în ea. A plecat la 18 ani de acasă, într-o altă țară. Azi e studentă la Medicină și vara viitoare își va lega viața de unul din acești oameni. Cu toate acestea, a fost nevoie de ani de zile să își dea seama că este iubită. Pentru ceea ce este ea , nu pentru ceea ce demonstrează, nu pentru tăcerile ei și lipsa de răspuns cu care primea orice palmă de la viață.

Cunosc oameni care s-au îngropat în muncă doar pentru a demonstra că nu sunt niște lepre și niște pierde-vară, așa cum au fost catalogați toată viața. Oameni care nu pot lega o relație pentru că imaginea lor despre ei este atât de distorsionată și de micșorată în oglindă încât nu pot învăța că, pentru a iubi pe celalalt, trebuie să te iubești pe tine. Oameni care sunt ferm convinși că orice dispută se rezolvă cu o palmă, pentru că așa au învățat de la părinți. Cunosc și oameni care au reușit să treacă peste toate acestea, dar procesul a fost lung și, deseori, dureros.

Nu o să uit niciodată primul concurs mai mare de înot al lui frate-miu. Eram la Pitești, și copiii aveau undeva între 10-12 ani. L-am încurajat atunci, chiar știind că nu avea șanse la podium, pentru că era al nostru. Și la ultima serie dintr-o probă oarecare, un copil a ieșit pe locul doi. A venit plângând spre tribune și spre clubul de care aparținea. Iar taică-său i-a dat o palmă care m-a durut pe mine. Și i-a spus că e un nimeni dacă iese pe locul doi. Antrenorul stătea și privea fără un cuvânt. Apoi a început să țipe la copilul ăla, care dăduse tot ce putuse el, la cei câțiva ani pe care îi avea. Am rămas cu un gust amar despre modul în care unii oameni pregătesc copii pentru performață. Și sunt sigură că undeva, la 14 ani, copilului acela înotul îi va părea o corvoadă și locul 2 se va transforma în renunțare.

În România anului 2013, 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie;63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor, iar corecţiile precum „lovitul cu palma” sau „urecheala” nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic; 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn.(sursa)

Cred că cifrele de mai sus sunt un semnal de alarmă. Pentru că dacă 20% din părinți cred că bătaia de o formă de educație, atunci cel puțin 15% din copiii care sunt supuși unui asemenea tratament vor crede același lucru. Fără să vrea, pentru că atunci când un copil greșește, nu o face (de obicei), pentru că vrea să facă asta. Spune bunică-mea că odraslele le ai cum ți le crești. Iar eu cred sincer că un copil e ceva frumos, ceva ce ți se dă pentru a îl modela. Copiii nu se nasc obraznici, alintați și cu apucături rele. Și dacă ajung așa, mai devreme sau mai târziu, gândește-te la o altă vorbă (de data asta a lui unchi-miu): nu-i copilul de vină. 

Salvați Copiii România derulează în acest an, în perioada martie-octombrie 2013, o campanie socială pentru a combate violența împotriva copiilor: ”Copiii fără etichete”. Campania urmărește conștientizarea violenței împotriva copiilor din societatea românească, generarea unei schimbări de atitudine față de această violență, precum și generarea unei schimbări de paradigmă în educația copiilor, prin: înlocuirea practicilor violente cu metode educaționale pozitive, respectarea copilului în locul umilirii lui, renunțarea la indiferență și acceptare față de violența împotriva copiilor (sursa)

Eu zic să dai se veste mai departe. Și nu-mi sări în cap că eu nu am copii, deci nu știu cât de greu e să îi crești. Pentru că am un frate mai mic pe care aproape l-am crescut și am avut și eu momente când mi-a venit să-l strâng de gât. Pentru că mi-am nenorocit o parte din inimă încercând să stau lângă un om avusese atât de multe etichete puse în suflet încât nu și-l mai găsea. Pentru că am fost sunată în miez de noapte de cineva care plecase de acasă – cu copil cu tot – pentru că nu mai suporta bătaia. Nu a ei, ci a copilului. Și i-am apreciat curajul și dorința de a face ceva bun pentru el cum rar o fac.

Etichetele din copilărie prind viață în adulți. Dezlipește eticheta! Copiii crescuți fără etichete se fac Oameni Mari.

(PS: numele Anei nu este real, și perioada de timp oarecum incertă, pentru că – dincolo de o poveste de succes, e o poveste care a durut prea mult persoanele implicate pentru îmi dori să le-o înșir eu negru pe alb. E un exemplu din care vă rog să extrageți concluzii)

 

Poveste la pas prin Instanbul (un concurs organizat de Kanal D cu premii din tara lui Suleyman Magnificul – Sub Domnia Iubirii)

Am rătăcit mult prin lume, am trecut prin numeroase încercări, am trăit diferite vieţi. Dumnezeu mi-a vorbit în multe graiuri, îngerii lui mi s-au arătat, dar credinţă în ei nu am avut. Când te-am văzut, am crezut, fiindcă un astfel de miracol a fost să mi se întâmple. 

Te-am văzut în faţa porţilor de aramă a Sfintei Sofia.*

Aşa începe una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste pe care mi-a fost dat să le citesc. Aşa am început să mă îndrăgostesc de Constantinopol. La fel ca şi în cazul oamenilor pe care nu îi cunoşti personal, dar despre care ţi s-a vorbit frumos, ajungi să îndrăgeşti locuri pe care nu le-ai văzut pentru că cineva ţi le-a descris altfel. În povestea de mai sus, Istanbulul de azi e la răscruce (se desfăşoară exact în ultimele luni înainte de asedierea lui de către otomani). Diversitatea portretelor şi a stărilor îţi fac cunoştinţă cu un oraş care poartă multiple identităţi culturale, fără a fi însă sugrumat de niciuna, şi în care fiecare colţ de stadă, fiecare vânzător din bazar şi fiecare imagine surprisă în aparatul foto pot spune, la rândul lor, o poveste veche de când zidurile cetăţii şi mereu redefintă de ochii prezentului.

Sunt locuri unde poţi enumera exact şi pe liste clare punctele turistice pentru care ai merge să le vizitezi. Şi sunt locuri pe care le-ai vizita dincolo de aceste puncte turistice. Aş putea pregăti o listă cu obiectivele turistice ale Istanbulului, dar o să fiu sinceră şi o să spun că prefer să nu. Mi-aş dori să vizitez oraşul acesta pentru a mă putea plimba liniştită printre obiective turistice atât de diferite, şi care totuşi fac istorie împreună. Pentru că pot să aleg între a vizita Moscheea Albastră sau Biserica Sfânta Sofia, fără ca între cele două să mai existe un conflict deschis.

Mi-aş bea cafeaua de dimineaţă privind vapoarele care pleacă în croazieră, în Bosfor. M-aş plimba pînă la epuizare prin bazaruri cu textile şi mirodenii. Probabil că nu aş cumpăra prea multe, dar m-aş minuna la fiecare textură colorată, la fiecare atingere de mătase, la fiecare miros de scorţişoară. Într-o după-amiază m-aş opri musai să vizitez Palatul Topkapi – am auzit cum că acolo ai putea face o călătorie în timpul musulman, de la istoria mahomedanismului ca religie, până la influenţele pe care le-a avut după cucerirea Constantinopolului. Bineînţeles, şi pentru Haremul labirintic m-aş opri acolo 🙂

M-aş plimba, din nou, la ceas de seară pe străzile vechii cetăţi.  Azi, Instanbul e un oraş cu 13 milioane de locuitori, împărţit pe două continente. Istoric vorbind, a fost mereu unul dintre cele mai mari oraşe ale Europei. Cu toate acestea, pare aproape de mirare că între atâtea cuceriri, schimbări de Imperii şi puteri, şi mai ales extinderi masive, se găseşte loc pentru primele pietre. Cele care au fost dărâmate pentru a fi, mereu şi altfel, re-construite.

Aş privi apusul din Turnul Galata, păstrând pentru finalul zilei imaginea oraşului cu zeci de feţe şi totuşi o singură poveste. O poveste de dragoste, veche de când lumea, scrisă mereu şi altfel pe apele Bosforului. La final de tot, înainte de a fugi acasă, aş  (mai) mânca puţină baclava, sau un desert abundând în nuci/fistic şi miere. Pentru că, se ştie, dragostea trece prin stomac şi – tot povestea altora o spune – turcii îs oameni maeştri în ale gătitului

Există un moment când, dincolo de poveşti, doreşti să descoperi locul din spatele lor. Pentru a putea scrie tu unele noi. Aşa că da, recunosc, tare mi-ar fi drag să plec un weekend la Istanbul.

Kanal D îti poate aduce și ție un city break la Istanbul dacă scrii pe blog o poveste despre Turcia (detalii aici). Până atunci, dacă vrei să simți și tu atmosfera specifică Turciei, Kanal D te invită să urmărești serialul Suleyman Magnificul – Sub Domnia Iubirii, în fiecare luni și marti, de la ora 20:00

*Mika Waltari – Amanţii din Bizanţ, ed Polirom

Despre cum joaca în apă devine lecție despre performanță

Provin dintr-un oraș în care, cel puțin pentru cartierul Nord, înotul și baschetul sunt sporturi de tradiție. Chiar dacă nu suntem pe malul nici unui râu mare, și singurul bazin are o vechime aproape matusalemică. Scriu despre înotul din Prahova în categoria copii/juniori cu mândria omului care știe ce înseamnă un antrenament de înot și căruia îi crește inima cu fiecare medalie pe care echipa lui frate-miu o aduce acasă. Și dacă ar fi după mine aș introduce ore de înot pentru clasele mici cu titlu de obligativitate, fie doar și pentru că mie senzația corpului ce se susțin prin forță deasupra apei mi se pare una minunată și pe care fiecare om are dreptul să o încerce.

Dincolo de acestea, azi nu vorbim despre înot pur și simplu, ci despre polo. Recunosc, că până să tot citesc la Make despre acest sport, nu știam mai nimic despre el. Bine, să fim sinceri până la capăt și să spun că nu știam chiar nimic 🙂 exceptând poate câteva secvențe ce le-am mai prins de-a lungul timpului pe la tv. Între timp, m-am mai documentat, am aflat că pentru a juca polo nu e de ajuns să știi să înoți și m-am bucurat că avem așa echipă faină și muncitoare de a ajuns tocmai la Jocurile Olimpice de la Londra.

 De la același Make am aflat și de evenimentul desfășurat sâmbătă, la bazinul Dinamo, anume Porți deschise către sport, organizat de Federația Română de Polo. Bineînțeles că am convins Mama-din-Bucate să facă pachet copilul din dotare și să-l trimită spre București. Am trecut și eu o fugă pe la bazin sâmbătă (cât să las copilul pe mâini bune 🙂 ), și am rămas uimită la modul cel mai plăcut de numărul mare de participanți. O groază de copii în apă și pe lângă apă. Când am ajuns eu, jucau două echipe de fete (observație personală – nu m-aș fi gândit că sunt atâtea fete care practică sportul acesta) și, într-o laterală, cei din echipa veteranilor pasau mingea cu o non-șalanță care m-a lăsat cu gura căscată. Au oamenii aceștia un stil de a fi atât de naturali în apă, încât uiți faptul că sunt în realitate niște uriași – bine, comparația se face cu subsemnata, cu un metru și o riglă înălțime și kilograme potrivite 🙂

Mi-a plăcut ideea nu pentru că frate-miu ar fi tentat de polo – bine, și dacă ar fi, Ploieștiul nu e un oraș în care acest sport să se practice și nu numai pentru ideea promovării sportului în general. Ci pentru că a dat posibilitatea unor copii pasionați de sportul în apă să cunoască niște legende ale momentului. Pentru că nu în fiecare zi poți cunoaște oameni care au muncit până la limita maximă a performanței: Jocurile Olimpice. Pentru că, oricât de ciufut poate fi frate-miu câteodată (deh, ca orice copchil în prag de adolescență) mi-am dat seama că a rămas impresionat de ceea ce a văzut și de faptul că a avut posibilitatea să facă poze cu oameni precum Cosmin sau Andrei (din nou, îi mulțumim lui Make 🙂 ). Și dacă nu va rămâne cu foarte multe după cele câteva ore petrecute acolo, va rămâne cu siguranță cu ideea că performanța nu înseamnă numai tehnică și pasiune, ci și antrenamente de forță și capacitatea de merge mereu mai departe. Și cu siguranță vom reveni în cazul unei alte ediții, poate vom reuși să ne încadrăm mai bine în program și să apuce să intre și el în apă și să învețe câteva tehnici de polo (chiar dacă ne-exprimat verbal, am sentimentul că a rămas puțin cu regretul ăsta).

Sunt ultimele zile până la începerea Olimpiadei. Echipa de polo o puteți urmări în Jurnalul de Olimpiadă, și zău că merită…doar sunt singura echipă care ne reprezintă țara la Londra. Dar nu numai ei. Merită să priviți îndeaproape Jocurile Olimpice și musai luați-vă și copii/nepoții/verișorii mai mici lângă voi. Pentru niște lecții de viață, și pentru că e faină ideea de a aduce România acasă. Apropo de aceasta, Blogal Initiative a lansat azi campanie de susținere a sportivilor români la JO. Detalii găsiți aici.

 

 

 

Școli peste hotare (episodul 2)

Atunci când am provocat câteva domnițe să îmi povestească despre cum se vede școala din afară, mă așteptam la câteva răspunsuri, dar în niciun caz la asemenea povești frumoase cum mi-a fost dat să citesc.

Pe Ioana o știu încă de când era la liceu, și-o alintam copilu’. Și cam de prin clasa a 11-a vorbea despre plecatul în afară. A reușit și Belgia i-a fost cămin în ultimii ani. O poveste frumoasă și adevărată, așa, înainte de ziua doamnelor 🙂

Welcome Belgium

– Ioana Ruxandra Petcu, studenta in anul 2 la Facultatea de Stiinte Politice, Economice si Sociale, departamentul « information et communication » si un minor in Stiinte Politice, la UCL (Université Catholique de Louvain) –

Ce inseamna Belgia pentru mine ? in primul rand un pas inainte spre o viata independenta. Aici am descoperit ce inseamna sa fii singur pe lume si ce sentiment de satisfactie ai cand iti dai seama ca poti sa te descurci ; cand cazi si te ridici, si mergi mai departe ; cand oamenii te privesc ca pe un strain, cand sunt rasisti si incearca sa iti puna bete in roate, dar tu le dovedesti contrariul si ii faci sa le para rau ca au fost atat de inchisi la minte.

Cel mai frumos moment ? cand i-am descoperit pe cei care actual imi sunt prieteni. Sunt persoane cu care am petrecut momente de vis visatand diverse locuri din intreaga lume, cu care pot sa stau la un ceai si sa vorbim despre orice, de la literatura si arta pana la viata cotidiana. Am descoperit oamenii cu care oricat de mult as vorbi, nu vom epuiza niciodata subiectele.

Un alt moment frumos ? cand unul din profesori m-a intalnit pe strada si m-a strigat pe nume. De ce mi se pare atat de uimitor ? pentru ca in Belgia profesorii nu dau doi bani pe studenti, si nu incearca sa aiba o conversatie cu personele care se afla de partea cealalta a catedrei.

Proiectul de analiza a comunicarii intr-un bar cu tematica culturala. Am lucrat ca o nebuna timp de 3 luni intr-un teatru care avea o cafenea. Dimineata eram la facultatea, dupamiaza pana la miezul noptii eram la « munca ». Si am iubit locul acesta, angajatii, actorii si spectatorii, viata de artist faptul ca am invatat sa observ oamenii mai departe de aparente. Si mai mult de atat, suntem inca in tratative pentru publicarea studiului.

Viata de student. Cateodata te simti ca o femeie casnica : ai rufe de spalat, cumparaturi de facut, mancare de gatit… si totusi petrecerile din camin, serile la teatru sau la film, evenimentele organizate de alte camine, petrecerile fratiilor si mixul cultural iti ridica intotdeauna moralul si te fac sa mergi mai departe.

De ce imi place aici ? pentru ca nu am nimic din ce aveam acasa, dar nu simt nici o lipsa. Pentru ca am invatat sa fiu libera, responsabila, sa fiu serioasa si sa nu ma dau batuta. Pentru ca viata e frumoasa, cum o prietena din Spania ar zice « la vie est belge ».

Ce e nou in program ? Fac parte din « BDE » (Birou studentilor ESPO) ; sunt unul din reprezentantii Romaniei la Global Village, un proiect organizat de AISEC pentru dezvoltarea culturala si candidez pentru un post in CGEE (Consiliul General al Studentilor Straini), o subdiviziune a AGL (Adunarea Generala a studentilor din Louvain), cea mai de prestigiu organizatie la nivel universitar.

Ce motiv as avea sa nu fiu fericita ? 🙂

Mă întrebam, citind povestea de astăzi, când e momentul potrivit să pleci. Poți face alegerea încă din liceu, și cel mai probabil vei pleca pentru mai multă vreme. Poate te hotărăști pe parcursul facultății. Sau, la fel de posibil, realizezi ce vrei să studiezi și unde, abia după câțiva ani de studiu acasă. Vă spuneam încă de luni că primul pas e informarea.

La RIUF (Târgul Internațional de Universități) poți vedea unde și ce poți studia. Dar, mai mult decât atât, e important de reținut că acest târg nu se adresează doar elevilor sau studenților din ani începători. Poate ești un părinte care încearcă, alături de copil său, să descopere cel mai bun drum spre mâine. Poate știi deja unde să pleci, dar nu știi cum poți obține finanțare. Poate vrei studii postuniversitare. Cei de la RIUF îți spun cum să te pregătești înainte de târg, și te așteaptă la diverse work-shopuri și seminarii. În București (17-18 martie – Sala Palatului), la Timișoara (20 martie – CRAFT) și la Iași (22 martie – Hotel Unirea), te așteaptă mai bine de 100 de universități pentru a face împreună primul pas.

Să vă fie drumul bun, zic! 🙂