O carte pe săptămână – Open (Andre Agassi)

cover_agassi

Atunci când am început povestea cu sareadinbucate (mai e un pic se fac 7 ani), unul dintre motivele din spate a fost dragul de cărți și de a le povesti altora despre ele. Între timp, mi-am pierdut mâna la scris recenzii, am avut perioade destul de lungi când am citit mai mult din fugă și printre rânduri. Una peste alta, finalul anului trecut mi-a adus în cale niște cărți tare-tare frumoase așa că am decis să îmi pun mintea, tastele și cuvintele la treabă și să mă reapuc de povestit despre cărți. Cum nu pot să fiu la fel de organizată cum e Tomata și să public recenzii într-o anume zi a săptămânii (bine, acum ia și ea o pauză, și încă una bine meritată :)), ceea ce îmi propun este să vă povestesc despre o carte pe săptămână. De-o fi luni sau vineri…om mai vedea, în funcție de timp, chef și inspirație 🙂 Recenzia de azi am început-o luni și am terminat-o marți 🙂

Și acum, că am terminat cu lunga introducere, cartea săptămânii a fost pentru mine revelația anului trecut. Am citit-o în decembrie, în câteva zile (și are vreo 500 de pagini), m-a enervat, m-a bucurat, are drame, iubire, și acțiune…și este o biografie.

Open, se numește ea, și poartă semnătura lui Andre Agassi. Spun că poartă semnătura lui, pentru că omul cu penița din spate este este J.R. Moehringer (o să vă scriu despre memoriile lui în săptămânile viitoare). Cei doi au stat vreo lună, înregistrând zi de zi povestea lui Agassi. A urmat transcrierea lor, iar din domnul Moehringer a pus totul într-o poveste.

I-am cerut lui J.R de multe ori să-și pună numele pe această carte. El însă a simțit că un singur nume avea ce căuta pe copertă. Deși mândru de munca făcută împreună, a spus că nu și-ar putea pune numele pe viața altcuiva. 

Nu sunt un fan tenis. Nu am știut până acum vreo juma de an cu ce se mănâncă un joc de tenis. Dar chiar și din bula mea de cristal am auzit de Agassi și știam că-i o legendă în lumea acesta. Însă am trăit foarte mult timp fiind convinsă că oamenii care ajung legende iubesc ceea ce fac, și ajung acolo tocmai din pasiune. Cartea lui Agassi în schimb schimbă percepția despre ceea ce înseamnă a fi cel mai bun. Despre ce înseamnă să ajungi acolo. Despre nebunia de a face ceva mereu, chiar dacă ajunge să te doară, să te chinuie (fizic și psihic) până la epuizare. Și despre echilibrul pe care îl cauți în permanență între dorința de a fi mereu mai bun și a avea mai multe titluri și aceea de a avea un strop de liniște și de odihnă.

Urăsc tenisul. Îl urăsc din toată inima și, cu toate acestea, continui să-l joc, lovesc mingea mai departe, toată dimineața și toată după-amiaza, pentru că nu am de ales. Indiferent cât de mult aș vrea să mă opresc, nu o fac. Mă implor în continuare pe mine însumi să mă opresc și joc mai departe, iar acestă prăpastie, această contradicție între ce vreau să fac și ce fac de fapt pare a fi esența vieții mele. 

Continuă lectura