M-am mutat!

Începând din 1 Martie 2015 mă găsiți pe www.sareadinbucate.ro

Să ne citim sănătoși!

Anunțuri

O idee despre performanță

am prins-o azi, la un campionat de natație pentru juniori.

e doar o idee dintr-o ultimă reuniune, cu ochii lipiți de somn și cred că e aplicabilă dincolo de sport. 

există, la un anumit nivel, copii extrem de buni în ceea ce fac. cei care câștigă o etapă de concurs cu mai bine de jumătate de bazin față de ceilalți. și pentru care medaliile nu vin neapărat mai ușor decât pentru alții, dar au devenit pur și simplu un parcurs firesc (dacă ai ajuns la juniori deja ai vreo 5-6 ani de performanță în spate și vreo 20 de concursuri care te-au ajutat să mergi mai departe). sunt cei pe care mi-i imaginez peste încă puțini ani participând la mondialele de natație. 

pentru ei, concursul nu mai are legătură cu cei de pe culoarele de lângă, așa cum se întâmplă deseori, când poți vedea cum un înotător sau altul își dozează efortul în funcție de concurență. ci doar cu lupta cu timpul propriu. orice secundă câștigată e un premiu personal. medaliile sunt doar o confirmare. 

de la ei înveți că performanța e deseori evaluată comparativ cu cei de lângă, dar pentru a ajunge la ea cel mai important e să îți depășești limitele. mai ales atunci când ajungi să te distanțezi de orice posibilă competiție. și cred sincer că e una din cele mai grele lupte să știi că oricum vei câștiga și totuși să te forțezi să mergi mai departe decât ultima dată. 

ca de fiecare dată, mă înclin cu respect în fața lor (a sportivilor, că deja nu mai pot să le spun copii :), și a antrenorilor). 

vă salut dintr-un Pitești înghețat 🙂

 

 

 

Prima dragoste

Se întâmplă. Să te reîntâlnești cu trecutul și în ochii lui să găsești senzația aceea. Cu furnicături sub piele, cu fluturi, cu vise, cu pasiune. De parcă nu ai plecat niciodată. Rar cu oameni. Uneori cu muzică. Perfect și fără consecințe dureroase, cu locuri.

Am ajuns la Padina prima dată în 1995. Aveam 9 ani, un rucsac cam cât mine de mare, și cei mai frumoși instructori din lume. Atunci m-am îndrăgostit de munte. De senzația unui vârf atins. De tăcerea în care te scufunzi atunci când seara, pierdut între hanorace și așezat lângă un foc de tabără, numeri stele. Și le dai nume, le populezi cu ideile tale și crezi că timpul stă în loc. De aceea imagine pe care nu o vrei în poze, dar care îți rămâne lipită de un fel de retină sufletească, a unei întinderi de apă prinsă între stânci.

Imagine

 

Atunci a fost prima furtună. Când am rămas adăpostiți sub Cheile Tătarului, privind ploaia ce cădea în Bolboci și fulgerele ce păreau a fi prins oglinzi în ape. Și primele nopți când am învățat că frigul se biruie prin straturi suprapuse de haine.

Prima dragoste – de înălțime, de oameni de la care înveți, de exploratori.
Imagine
M-am întors. Atunci când m-a întrebat Elena dacă vreau să merg la PadinaFest am zis da fără a mă gândi mai mult de vreo 5 secunde. Unele reîntâlniri trebuie forțate prin împrejurări. După aproape 5 ani în care am ajuns de cam tot atâtea ori pe munte (nu din dorință personală, ci din conjuncturi care nu au oferit prea multe posibilități de
alegere), Padina m-a primit așa cum o știam. 

Imagine

Rece (că doar am ajuns după miez de noapte), cu stele (care rămân la fel de fascinante ca atunci când Gabi ne arăta seara lângă un foc de tabără, constelațiile, iar noi, cu ochii cârpiți de somn, speram să le reținem și nu plecam de dragul vocii care povestea), senină (cu acel albastru în care îți pierzi diminețile, în timp ce stai cu o carte în mână, și cu gândul aiurea). Și cu oameni frumoși. Cu care râzi, cu care împarți o bucată de drum și o sticlă de apă, peste care te împiedici aiurea în tramvai, în timp ce te plimbi printre corturile cu hamace frumos amenajate în zona de festival.
Imagine
Între amintirile de atunci, generate uneori de peisaj, alteori de muzică (despre asta povestim altă dată), între oamenii din prezent și cei din trecut de care m-am lovit întâmplător și cu zâmbet, între dimineața petrecută în hamac și noaptea în care am plecat de la concert pentru a mă uita la stele, între alunecușul pe scările din Peștera și stânca proiectată pe cer senin unde am făcut rapel, orele au trecut firesc.

Imagine

Prima dragoste -€“ de a te regăsi într-un loc în care sunt atâți oameni că ți-e aproape frică să nu te pierzi printre ei.

A fost frumos. Mulțumesc. Mai vreau.

(despre PadinaFest 2013 voi scrie pe larg pe ForeverFolk zilele următoare). 

dimineața cuvintelor pierdute

dimineață. bună dimineața. oare? îmi doream un somn din ăla prelungit până spre prânz, cu miros de cafea în nări și ochi mijiți spre lumină. în timpul săptămânii mă trezesc la 7 cu un efort ce-mi pare eroic în unele zile. azi sunt trează de la 6. pur și simplu. afară e o ceață deasă în care m-aș pierde. visele nu sunt numai atunci când visezi în somn ci atunci când ochii ți se plimbă suav și fără scop într-un abis de posibilități.

azi e ziua ta. nici nu știu sigur dacă îți mai aduci aminte de mine, așa cum eram atunci când mă îndrăgeai nebunește. iar eu consideram că așa trebuie să fie și am plecat. era prea liniște lângă tine, toate s-ar fi putut așeza cuminți, iar noi ne-am fi ținut de mâini ca două păpuși de porțelan. lucrate cu migală și fără niciun fel de tresărire. uneori, mă gândesc la tine cu drag, ca la o amintire nu foarte bine conturată. de cele mai multe ori, nici măcar nu îmi aduc aminte că exiști. nu sunt încă sigură dacă ar trebui să-mi pară bine sau rău. cred că nu contează prea tare, atât timp cât nu ne conștientizăm existențele reciproce.

am început să construiesc cercei și brățări. încă nu știu ce să fac cu ele, le port cu mine ca un fel de mărturie a faptului că îmi umplu timpul. cel în care nu sunt între pereții biroului sau între paginile albe alte jurnalelor. online sau nu. sunt drăguțe unele dintre ele. altele le-am vândut deja. râzi puțin, nu? eu, aia fără găuri în urechi și care de cele mai multe ori are drept unică brățară un ceas cu o curea roșie scorojită, fac jucării. e un mod de evadare. atunci când jurnalul devine doar un mod de refulare, fără posibilitatea de a te pierde. poate ți le arăt cândva. dacă ne întâlnim pe stradă, mă poți trage de mânecă, însă. geanta mea a devenit un stand de prezentare la plimbare.

nu mi-e dor. vreau doar cu un fel de nebunie ascunsă sub calmul unei fețe albe să vină primăvara. aia cu soare, nu doar cu câțiva ghiocei rătăciți aiurea într-un parc. te iubesc. nu am scris de mult asta. oare dacă o scriu pe o foaie o să ia foc? foaia, nu sintagma. m-aș duce înapoi la somn. poate când voi deschide ochii, cuvintele se vor fi pus în ordine iar visele se vor fi așezat iar în cuib de nori pufoși, nu printre cețuri matinale.

bună dimineața.

TFB2* – privire spre interior

Subtitlu – un fel de încercare de a răspunde la întrebarea ”suntem un popor vegetal?”

Liniștea ne-o definim fiecare. La fel ca și iubirea. Material vorbind, ne definim aproape toți la fel. Libertatea o definim în funcție de context, de cele mai multe ori raportându-ne la mediul în care creștem, fizic și afectiv. Urcăm zilnic noi trepte de beton, uitând că – la urma urmei – baza ne e verde.

Negăm credințele, religiile de orice fel, ne certăm cu un fel de Divinitate absurdă care ne dă viața peste cap prea des. Ne îmbolnăvim de stres la 20 de ani, și credem – prea mult – că fericirea se contorizează în numărul de conturi bancare. Uneori, ne revenim la timp pentru a știi că fericirea este momentul de evadare.  Unii reușesc să facă asta pentru o viață. Noi am făcut asta pentru patru zile, sub pretextul unei tabere. Paradisul ale culori puternice și gust de libertate

Printre creste, chiar atunci când e nor, cerul are o lumină aparte. E locul unde apar personajele de poveste, unde reîntâlnirea cu un trecut comun e cel mai aproape. Aici, nu există magazine la colț de stradă. Ultimul model de Audi e înlocuit de cai îngrijiți cu drag. Și mai ales suflete vii, care caută afecțiunea din mâinile tale, pentru a-ți oferi în schimb loialitate și apropierea de pământ curat, nu asfalt. A călări este o experiență care te poate lăsa cu răsuflarea tăiată, pentru câteva momente.

Urci o coastă și nu mai poți respira. În prima zi tremuri de frig, apoi…încet-încet te obișnuiești. Profiți de fiecare rază de soare, stând pe o bancă, fără cuvinte. Ceaiul are gust de plante aromate și miere. Mâncarea e simplă, exact așa cum ar trebui să fie. Supa caldă sau orezul cu lapte au gust de toamnă petrecute la bunici. Gust de simplitate și copilărie în care constrângerile de adult nu te sufocau. Fiecare minut ascunde posibilitatea de a învăța ceva nou și inedit. Și uneori, trasul cu arcul are rol de a te elibera de sufocări interioare. Alteori, e doar pretext de fotografie.

La final, descoperi că liniștea poate fi – uneori – la fel pentru toată lumea. Liniștea venită din amorțirea gândurilor agitate, din simplu, din puterea poveștilor. Așa că absorbi fiecare bucată de cer.

Suntem, poate prea des, departe de Natură. Cu toate acestea, fiecare întoarcere spre rădăcini și curajul de a deschide ochii ne dau porții de fericire din care să ne hrănim zilele gri. Poate e greu să ne definim drept un popor vegetal, dar fiecare pas – oricât de mic – ne face să credem că am putea deveni. Poveștile de ieri sunt o primă dovadă. Sau un prim argument, depinde de perspectivă.

E ultima seară de tabără, cu siguranță nu e ultima postare legată de ce se întâmplă aici. Poveștile trebuie să curgă, chiar și printre betoane…

Să fiți Lumini!

*TFB2 = tabăra de fotografie pentru bloggeri, locul de unde vă scriu povești diverse zilele astea. Eveniment organizat de Foto Union și susținut de Dacia Plant – cărora le mulțumesc pentru zilele frumoase.