Deci, ce facem de Revelion?

Fugim în lume. Ne vedem cu prietenii. Stăm acasă. Dormim. Mergem în Piață la un concert. Ne dăm pe pârtie. 

Răspunsuri aleatorii, de la un grup de oameni pe care i-am întrebat cum își vor petrece noaptea dintre ani. Eu aș face de toate și nimic. Cred că, în ciuda faptului că sunt o maniacă a organizării și a planurilor, în niciun an nu mi-am bătut prea tare capul cu ce ar putea să fie. Și de fiecare dată când mi se povestea de către alții că Revelionul lor a fost într-un fel sau altul, ridicam din umeri și nu înțelegeam. Mereu ajunsă într-un loc sau altul din lipsă de alte planuri și pentru că așa au fost conjuncturile, Revelioanele mele nu au fost nici spectaculoase, nici inedite, nici mereu în continuă schimbare. Iar amintirile legate de ele sunt mai degrabă legate de oamenii cu care le-am împărțit.

Ca să răspund provocării de pe Blogal Initiative mi-am săpat un pic prin memorie. Și mi-am adus aminte de acel an când nici măcar oamenii nu au mai fost în centrul atenției. Eram la cămin, lucram între Crăciun și Revelion, și exact pe 31 pe la prânz stăteam la povești cu Andreea (colega mea de cameră). Nu aveam niciun plan, niciun chef să mergem pe la cineva în vizită, dar în nici să stăm la povești în camera de cămin până la miezul nopții. Din vorbă în vorbă, am realizat că în noapte aceea Sibiul devenea Capitală Europeană.

Și cum Sibiul era încă de atunci unul din orașele de suflet, ne-am aruncat niște mâncare, niște ceai și niște haine groase în rucsaci și am plecat la gară. Am prins un tren cam la limită, am ajuns în oraș pe la 10 seara. Ne-am plimbat pe străzile din centrul orașului până au început concertele. Am dansat în jurul rucsacilor atunci când au cântat cei de la Phoenix, ne-am minunat atunci când artificiile păreau curgă din cer spre noi, ne-am urat La mulți ani cu oamenii de lângă noi și am râs mult. Nu a contat că era frig și noi eram obosite. Nici că trenul nu pleca decât spre dimineață înapoi. Ci doar că plecasem. Că visasem să ne începem anul altfel și am făcut asta fără planuri de luni de zile. A meritat. Dimineața ne-am petrecut-o la o ceainărie din Piața Mare, care rămăsese deschisă prin nu știu exact care minune. Urmele petrecerii din Piață dispăruseră deja spre dimineață, când noi am luat-o la pas spre gară.

Atunci am învățat că nu trebuie neapărat să-ți faci planuri pentru a avea o noapte altfel. Că uneori, atmosfera din jurul tău te poate purta spre zâmbete de care nu te credeai capabil. Că e bine să riști. Și mai ales că evenimentele memorabile sunt cele stau sub marca lui ”prima dată” și a experimentului.

Cred că tocmai de aceea mă văd anul acesta mergând la Sala Polivalentă, la Revelionul celor de la MeiRomania. Noutatea pentru mine ar veni sub cel puțin trei forme: în primul rând aș avea un plan înainte de cel încropit în grabă pe 31 decembrie 🙂 Mai apoi, atunci când o petrecere stă sub prezentarea unor elemente-cheie precum dans, incitant și invitați mișto (Christopher Lawrence, DJ Wanda, DJ Miki Love și Snatt & Vix) te aștepți la unul din acele Revelioane pe care să le povestești mai departe. Nu în ultimul rând, pentru mine ar însemna un experiment de dorit pentru începutul de an. Nu am în niciun fel experiența petrecerilor cu DJ, dar știu (din surse sigure) că, atunci când cel care mixează este bun, nu ai cum să nu te simți bine. Și nici nu văd cum aș putea să ratez, mai ales că trecerea dintre ani se face sub degetele lui Christopher Lawrence, unul din oamenii care scriu istorie în domeniu și a mai și fost numit cel mai bun DJ de peste ocean.

Ar mai fi un detaliu minor. Spune vorba din bătrâni că așa cum îți începi anul, așa o să se rostogolească și restul celor 300 și mai bine de zile. Ori, mie îmi place de mor să fac lucruri noi, să descopăr, să mă bucur de moment. Dacă îmi petrec Revelionul la Polivalentă am toate premisele pentru un 2014 cu energie, voie bună, inedit și noutăți. Ceea ce sună binidităt cum ar spune o prietenă de-a mea 🙂

All that Jazz

Nu sunt un ascultător fidel de muzică. Nu pot spune că am un gen preferat, doar că prefer anumite tipuri de sunete înşirate pe aţă. Obsesiile mele muzicale sunt atât de schimbătoare încât sunt (prea) puţini artişti cei cărora le-am rămas fidelă de-a lungul timpului. Oricum ar fi, pentru mine echivalentul unei muzici bune e cea care îmi spune o poveste. Că mă face să o desenez, că mă face să o simt, că pot pune un film în spatele ei, important e să mă facă să trăiesc ceva. Şi mai important în asemenea conjuncturi e felul în care recepţionez un concert văzut pe viu. Poate de-asta am plecat un pic tristă când l-am ascultat pe Clapton. A fost un concert frumos, dar care nu mi-a spus nimic. Chiar dacă pe ale lui melodii am scris poveşti la un moment dat. Pe de altă parte ştiu concerte la care am plâns de fericire, concerte care nu au reuşit să mă ţină lipită de scaun pentru că muzica era atât de frumoasă că simţeam nevoia să mă exprim cumva, concerte care au schimbat ceva în modul de a vedea lumea.

Primul concert de jazz la care am participat se încadrează în seria asta. Eram prin clasa a X-a, ascultam de toate şi nimic. O bună prietenă de atunci, cu nume identic cu al meu şi o voce frumoasă, îşi cultiva pasiunea pentru jazz la vremea aceea. La um moment dat, la Filarmonica din Ploieşti, au poposit Teodora Enache, Berti Barbera şi un pianist al cărui nume s-a pierdut printre amintiri. A fost momentul când am realizat că există concerte pe care le trăieşti nu numai emoţional, ci şi senzorial. Am dansat printre scaunele Filarmonicii (spre uimirea şi dezprobarea tacită a unora din cei care erau cu noi în sală), iar la final mi-am făcut curaj să mă duc în culise. Doar pentru a le spune Mulţumesc.

De atunci, ideea de jazz a devenit sinonimă cu ideea unor momente trăite doar de dragul muzicii. O poveste completă, pe care – recunosc – nu am putut niciodată să o savurez de îndelete în spatiul casei sau al maşinii, dar de care m-am bucurat în (prea) puţinele noastre întâlniri live. Nu sunt un cunoscător al genului, nici pe departe. Nu aş putea spune nici măcar că sunt un fan dedicat, pentru că nu pot să enumăr artişti sau sub-genuri. Pot afirma cu siguranţă că e una din cele Muzici. Despre care îmi place să învăţ, pe care o ascult cu plăcere atunci când o descopăr, de care nu te poţi îndrăgosti brusc şi iremediabil, ci cu care dezvolţi o relaţie în timp. Tocmai pentru că sunt mereu în alergătură şi pe fugă, uneori îmi pare rău că nu îmi iau mai mult timp pentru a studia fenomenul. Ştiu, Internetul abundă de informaţii, dar uneori îţi trebuie şi răbdarea de a diseca printre ele. Aşa că aleg metoda simplă de a scana prin liste de invitaţi la festivaluri de jazz de prin ţară şi a selecta. Evenimente ca Alba Jazz sau JazzTM îmi fac viaţa mai uşoară, din punctul acesta de vedere.

Cu toate acestea, trebuie să fiu sinceră până la capăt şi să spun că tare mi-ar plăcea să fie cineva care să îmi spună că se întâmplă X sau Y, că merită să merg la un anume concert, să mă ajute să descopăr în continuare lumea asta care m-a fascinat aşa, de la prima întâlnire.

Iată de ce salut cu mare drag noul proiect muzical din onlien: JazzCulture, pus la cale de colegul Marius Matache şi de simpatica Daniela Ştefan.

În cuvinte simple, Jazz Culture este un proiect care se naște, mai înainte de toate, din pasiune și necesitate. Din pasiune pentru o muzică și, deopotrivă, un fenomen cultural asemănat în repetate rânduri  (și justificat) cu libertatea de exprimare prin limbaj muzical. Din necesitate, pentru că, pe o piață muzicală plină “ochi” de vedete “de plastic”, artiștii cu adevărat valoroși rămân într-un con de umbră (sursa)

Pentru mine e o ocazie frumoasă să ies din comoditate, din lipsa de informaţii sau disiparea lor pe un spaţiu prea mare şi să învăţ şi să descopăr alături de ei. Pentru că apreciez, în primul şi primul rând, curajul celor doi de a lansa un proiect dedicat unui gen muzical pe care toţi îl recunoaştem ca fiind aparte, dar pe care nimeni nu îl promoveză constant şi firesc. Aşa că, felicitări pentru nebunie şi mulţumiri pentru exemplu.

 PS: acest articol este (răs)plătit prin conţinut de calitate şi muzici alese.

 PPS: dacă faceţi parte din categoria de oameni pentru care ştirile esenţiale se scriu pe wall de Facebook, îi găsiţi şi acolo. Să nu spuneţi că nu ştiaţi 🙂

Alături de Horațiu Bădiță – zâmbet, lecție, îndemn

Am fost sâmbătă la bazinul Lia Manoliu. La prânz era un soare bun să te prelingi pe băncile din tribune. Juniorii I au plecat la masă, după o serie de probe în care am văzut noi recorduri naționale doborâte (rețineți numele Radu Ionuț – o să mai auziți de el, mai ales când o să devină un înotător revendicat de altă țară). Carmen Bunaciu alerga de colo-colo, cu un zâmbet larg pe față, schimbând povești cu oamenii din jur, și adunând în jurul ei oamenii veniți să-l ajute pe Horațiu Bădiță. Campionul de polo, antrenorul și mai ales omul cu o familie frumoasă, ce trece prin a doua încercare de a își salva viața. Bucharest Sport Club a venit cu tot clubul, au avut o ”etapă” specială în concurs, unde copiii au înotat alături de antrenori. Teo Matican mi-a dat o lecție frumoasă de voință (despre asta povestesc mâine). Horațiu a venit și el. Zâmbește mult, are o vorbă bună pentru toți, de parcă nu ar fi el cel care are nevoie de ele mai mult decât noi. Antrenorii, înotătorii, prietenii veniți să-l susțină stau la povești. Au un scop comun, acela de a ajuta. Și se bucură de revedere. Chiar dacă e în condiții puțin triste.

Cred sincer că sâmbătă tribunele de la Lia Manoliu ar fi trebuit să fie pline. La fel și bazinul. Că cei 50 de lei pentru a te înscrie în concurs erau doar justificarea de a pune un pic din cei 30000 euro atât de necesari. Da, s-au strâns câteva fonduri (cu o aproximație totală dată de conversia lei-euro aș pune că vreo 3000). Dar aș fi vrut să văd măcar un jurnalist interesat de caz. Măcar un reprezentant al Federației dând o declarație oficială. Aș fi vrut să caut pe Google, înainte de eveniment, informații și să găsesc un pic mai mult decât pasul făcut de Carmen și colegele ei. Pe care le respect și le felicit, cu tot dragul.

Dincolo de toate, sâmbătă am primit o lecție frumoasă, despre familie. Extinsă. Familia aceea pe care o formezi în ore de antrenamente, în zile petrecute pe drumuri, în camere de hotel departe de casă. O familie care se vede rar, dar care sare în ajutorul membrilor ei. Pentru a îi asigura că nu sunt singuri nicicând. E o stare pe care trebuia să o vezi și să o simți pentru a o înțelege.

Așa că că acum îmi rămâne îndemnul. De a da mai departe povestea lui Horațiu. Dacă sâmbătă s-au strâns 100 și-un pic, poate reușim să mai strângem încă pe atâția. Pentru cei care doresc sa ajute, se pot dona bani in conturile următoare – Credit Agricole Bank: RO36BSEA05090000L3018101 (EURO) sau la Raiffeisen Bank: RO69RZBR0000060006446935 (LEI). Deschise pe numele BĂDITĂ HORATIU NICUSOR.

Până atunci, câteva din imaginile de la eveniment. Sunt făcute cu telefonul, în grabă, printre picături de apă.

Această prezentare necesită JavaScript.

European CSR Lessons 2013 – concluziile

logoCred că dacă aș fi ajuns la ambele zile de conferință European CSR Lessons, aș fi avut materiale de scris pentru vreo jumătate de an. Așa am ajuns doar vineri, pentru câteva ore, așa că am de scris doar pentru vreo lună 🙂 Am plecat spre Biblioteca Națională hotărâtă să privesc lucrurile cât pot de obiectiv, chiar dacă trebuie să recunosc că mă bucur când văd evoluția domeniului in țară. Am plecat înspre casă cu multe întrebări, 18 pagini de agendă cu notițe și încă una separată cu teme pe  care vreu să le mai studiez un pic înainte de a îmi da cu părerea despre ele și contexul lor în European CSR Lessons. La urma urmei, faptul că nu am avut un laptop cu mine s-a dovedit unul bun pentru că mi-a forțat atenția să se îndrepte spre scenă și ceea ce se spunea acolo.

O să râdeți, dar acest articol nu e despre ceea ce a fost European CSR Lessons, ci sunt concluziile personale după la finalul conferinței. Despre ceea ce s-a întâmplat voi scrie câteva articole separate pentru că informația e destul de multă și comentariile mele și mai multe.

Îmi place și apreciez ideea unor conferințe dedicate CSR-ului, în contextul în care din ce în ce mai multe companii îl folosesc ca și carte de vizită și în prezentările lor și din ce în ce mai puțini oameni au o idee concretă despre ceea ce înseamnă acesta, iar al treilea an la care au ajuns cei de la European CSR Lessons demonstrează că au capacitatea de a învăța și a se dezvolta în această direcție.

Am apreciat inițiativa ResponsabilitateSociala.ro de a aduce la un loc toți actorii implicați sau posibil implicați în ceea ce înseamna politici sustenabile și proiecte pe termen lung  de responsabilitate socială corportatistă: companii / reprezentanți ai statului / ong-uri.

Mi-a plăcut ideea de a se prezenta studii de caz, ca și exemplu concret de la care s-ar fi putut porni o discuție. Și diversitatea domeniilor din care proveneau demonstrează faptul că CSR nu fac doar marile companii petroliere (așa cum susținea unul din moderatorii celei de-a doua zile, ceea ce mi s-a părut oricum o remarcă fără niciun fel de justificare, dar asta e doar părerea mea personală).

Și acum partea aceea a concluziilor ce țin loc de ”ce se poate face mai bine”

  • Cred că avem o mare problemă în a înțelege ce înseamnă responsabilitatea socială corportatistă. Iar când ești un reprezentant al statului care susține demersuri de acest tip mi se pare o chestie de bun simț să cauți măcar pe Wikipedia, daca nu să citești o carte de domeniu. E bine că au fost la masă și companii și ong-uri și politicieni. Foarte bine. Acum trebuie doar să învețe un limbaj comun. Politicienii trebuie să învețe că responsabilitatea sociala nu e echivalentul responsabiliății publice (și să afirmi că e de datoria corporațiilor să se implice în construirea de centre de tineret mi se pare că e o extrapolare neadecvată). ONG-urile să învețe că ele nu fac CSR, ci susțin aceste activități. C din CSR vine de la Corporatist/Corporativ (nici în ziua de azi nu m-am lămurit care e exprimarea corectă). Lucruri aparent simple, dar care pot genera o serie de discuții în contradictoriu atunci când personajele implicate nu pornesc de la aceleași definiții
  • Un studiu de caz nu e o enumerare de slide-uri și proiecte CSR ale unei companii. Este tocmai alegerea unuia din acestea și prezentarea lui, de la context până la rezultate. Altfel, prezentarea riscă să devină o înșiruire de informații pe care le pot găsi cu ușurință și pe site-ul companiei și nu aduce nici un fel de valoare adaugată. Un studiu de caz arată nu numai părțile bune, ci și dilemele, problemele și modalități punctuale de rezolvare. Și oricât de tare nu ne plac cifrele, un studiu de caz le scoate în evidență. Nu poți veni să spui că un proiect X a îmbunătățit viața unor angajați dacă nu îmi demostrezi prin cifre concrete câți au fost. Poate sunt eu prea pragmatică, dar cred că în zona de CSR vorbim de și despre un mod de a coordona un business, ori în acest caz vorbim de cifre și profit, inevitabil
  • Dincolo de prezentări, care uneori au depășit timpul alocat, cred că și participanții din public mai au de învațat în ceea ce privește comportamentul la o conferință. Am observat timp dedicat întrebărilor pierdut pentru că se simțea nevoia unor comentarii ample cu privire la prezentările vorbitorilor. Sincer, cred că acestea puteau fi împărtășite în pauză, eu am ales abordarea aceasta și cred că am fost dublu câștigată: pe de o parte am avut ocazia să stau față în față cu oamenii care mă interesau, pe de altă parte am abordat subiecte punctuale care mi-au lămurit anumite aspecte pe care altfel mi-ar fi luat 5 minute numai să le explic. Din perspectiva vorbitorilor, cred că importat să se înțeleagă că, atunci când nu știi să răspunzi la o întrebare, sau nu o înțelegi, e mai bine să recunoști acest lucru decât să deviezi de la subiect.

Dincolo de toate aceste mici neajunsuri, cred că tocmai faptul că există o conferință unde ele pot fi observate (și corectate în timp) este ceea ce duce CSR Lessons mai departe de la an la an. Există lecții faine pe care le poți învăța, există posibilitatea de a schimba păreri și aceea de a pune întrebări oamenilor care îți prezintă activitatea de CSR. Probabil cel mai mare plus e că te pune în temă cu anumite discuții adiacente, că îți readuce în prim-plan o idee mai veche dar niciodată pusă în practică, și te obligă nu numai să analizezi, dar și să te informezi.  La nivel personal, am plecat de acolo cu faptul că trebuie să mă documentez serios asupra noilor politici ce se discută în UE legate de CSR și să îmi reiau studiul unor articole despre stakeholder-eri și modul în care aceștia sunt legați de orice tip de activitate socială a unei afaceri.

Mulțumesc, Dragoș, pentru invitație! O să încerc să revin cu un articol pe săptămână cu părerile personale despre prezentări, studii de caz și ce mai aflu între timp.

 

Blogger partener la European CSR Lessons 2013

logoAm ajuns în zona culturilor organizaţionale, a eticii în afaceri şi a responsabilităţii sociale corporatiste (RSC în restul textului) datorită unor oameni care au ştiut să-mi povestească frumoas despre ele. Atât de frumos că erau printre puţinele cursuri pe care le-am citit integral, nu doar pentru prezentări şi/sau examene. Am terminat masterul cu un pumn de vise strânse mănunchi şi o idee. M-am lovit de pereţi, de urechi surde, de companii care credeau că responsabilitatea socială înseamnă să plantezi trei copaci (şi atât), de antreprenori care susţineau că oricum CSR-ul e o mişcare de marketing şi atunci nu trebuie susţinută pentru că vezi tu, companiile mari oricum sunt malefice şi vor duce la sfârşitul omenirii.

M-am speriat, m-am ascuns în colţul meu de lume, am devenit angajat cu normă întreaga într-o corporaţie, am învăţat să analizez cifre şi să citesc printre rânduri. Numai că pasiunile vechi nu se uită uşor. Şi sunt unele idei care ţi se întorc repetitiv în minte, pentru a îţi aduce aminte că eşti dator să încerci să le pui în practică. Am re-început să citesc articole. Să urmăresc ce se întâmpla pe piaţă din România (şi nu numai) în zona dezvoltării unei practici sociale afiliată celei economice. Într-un fel, am urmărit ca observator obiectiv schimbările de mentalitate, de paradigmă, încercarea de a trece de dimensiunea simplistă cu care a fost (prea) multă vreme asociata RSC-ul în România.

Azi pot spune zâmbind că da, RSC-ul este un instrument de marketing si ce daca?. Sa fim realişti un pic: etica aplicată în genere (incluzând, dar fără a se reduce la RSC) este un mod de lucru care promovează anumite practici considerate moral bune ce au drept scop creşterea profitului companiei. Pentru că niciun SRL/ SA/ PFA nu va lucra exclusiv pentru ceilalţi, pentru că esenţa supravieturii lui este profitul.

Şi să coboram pe pământ, să vedem că dincolo de imagine, loialitatea angajaţilor şi/sau cumpărătorilor şi credibilitate, politicile de responsabilitate socială implementate corect, cu planuri de dezvoltare pe termen lung şi cu impact dublu (social şi economic) sunt cele care în timp creează comunităţi, oferă creşteri financiare în zone slab dezvoltate, şi dau o mâna de ajutor mediului acolo unde statul poate fi depăşit de situaţie. Astăzi, responsabilitatea socială corporatistă nu se mai rezumă la a plantă trei copaci sau a sponsoriză o casa de copii o dată pe an (ambele activităţi fiind, de altfel, importante în felul lor), ci la planuri pe termen lung, comunităţi şi departamente întregi care oferă soluţii.

Cu aceste gânduri voi fi prezenta vineri, în cea de-a doua zi a European CSR Lessons, la Biblioteca Naţională. La cum e structurat programul, cred că va voi povesti cel puţin o săptămână despre ceea ce învăţ acolo. Pentru că, uneori, când vrei să treci din postura de observator în cea de practician, e nevoie să o iei de la început cu învăţatul. Aşa că plec fără prejudecăţi, fără idei fixe şi doar un un bagaj teoretic suficient cât să nu fiu depăşită de un discurs tematic.

Ceea ce nu înseamnă că nu am aşteptări. Mă aştept la studii de caz interesante, sunt curioasă fără doar şi poate de rezultatul dezabaterii cu privire la politicile publice de CSR, vreau să văd oameni dincolo de business. Bineînţeles, le voi împărţi cu voi, aşa cum le voi vedea şi auzi.

Dacă aveţi întrebări pentru dezbateri sau pentru oamenii prezenţi acolo în cea de-a doua zi, lăsaţi un comentariu. Promit să fac tot posibilul să va răspund la ele.

Detalii despre eveniment, program, vorbitori gasiti aici.