Despre amanți și alte jucării (preludiu)

alina_amantiIeri seară, într-un schimb de vorbe despre concertul Alinei Manole de vineri (pauză de zâmbet, că abia aștept seara respectivă) pe numele său Amanți și alte jucării, îmi spune domnul de la celălalt capăt al firului: apoi da, că voi femeile oricum așa ne credeți. Evident am uitat să-l întreb ce credem: că-s amanți sau jucării?

Și cum viroza mi-a lăsat amintire un program de somn haotic, pe la 3 dimineața stăteam și așezam cuvintele la locul lor. Adevărul e că, vorba unui alt domn din viața mea, noi nu creștem niciodată, doar schimbăm dimensiunile jucăriilor 🙂 Și da, a trata oamenii ca jucării nu e nici moral, nici sănătos – dar să fim realiști, fiecare dintre noi o face din când în când. Pentru a își confirma ceva, pentru a ocupa o bucată de timp, pentru că se întâmplă să.

Ne place – nouă doamnelor – să ne jucăm. Să găsim omul acela dezbrăcat de orice prejudecăți pe care să îl putem îmbrăca și dezbrăca atunci când vrem (la propriu). Pe care să îl așezăm pe un raft, să îl putem lua de acolo atunci când e musai de următoarele: o îmbrățișare, un sărut pasional, un pahar de vin sau o noapte dezbrăcată. Cuprinse de remușcări vom privi la partenerul de joacă (ăla de vine seară de seară acasă) cu un ochi în lacrimi și ne jurăm până la cer și înapoi că noi nu.

Stând atârnate în permanență între dorința de a fi protejate, alintate și tratate ca niște prințese și impulsul de a controla tot și totul din ceea ce ni se întâmplă, ne place ideea de a le putea pune în echilibru. Din punctul ăsta de vedere, amanții sunt alegerile perfecte: nu ne cer de mâncare (că oricum ne vedem prea rar pentru asta), ne alintă, și ne dau iluzia controlului perfect. Până când se întâmplă inevitabilul: ori te plictisești de el, ori – în toată această joacă – tu te transformi în Barbie și el în mânuitorul de sfori. Oricum ar fi…se lasă cu mici drame, cu ego frânt, cu nervi și cu frustrări.

În cazurile fericite, amanții sunt jucăriile perfecte. Nu dăm detalii.

Vă place – vouă domnilor – să ne jucăm. Vă place să ne vânați, în timp ce noi ne dăm ochii peste cap încercând să fim cele mai misterioase-serioase-și-doar-un-pic-frumoase domnițe. Ideea femeii care vine către voi fără așteptări, ci doar cu nevoia de a se simți (re)confirmată vă intrigă și gâdilă un pic orgoliul. Nu știți să stați cuminți atunci când ea vă așează pe un raft și niciodată nu aveți răbdare.

Culmea, știți că uneori sunteți doar jucării în viața noastră și cu toate astea vă luați rolul în serios cu zâmbetul pe buze. Nu vă puneți o mie de întrebări, nu vă învârtiți haotic în jurul lui de ce, ci doar așteptați cuminți sms-ul care vă cheamă. Și dacă nu vine, nu vă plângeți – pentru că e plin de doamne ce au rămas copile în jur. Tocmai de-astea ne sunteți, din când în când, jucării.

Atenție, doamnelor și domnilor! E bine să te joci. Doar țineți minte că jucăriile au durată de viață limitată. Uneori, ne săturăm noi de ele. Alteori, le stricăm din prea multă dragoste. Din când în când, le pierdem atunci când ieșim cu ele pe stradă.

La finalul zilei, viața se construiește în jurul partenerilor de joacă. Cu care te cerți, care uneori mai pleacă, dar care știu să se joace cu tine așa cum ai nevoie. Și fără a te face să te simți, pentru niciun moment, o jucărie. Ei sunt cei care îți vor șopti Hai să facem stele pătrate atunci când tu cânți Dragostea mea e un unicorn.

În altă ordine de idei…abia aștept concertul de vineri seară. Pentru că mi-e dor de Alina ]n formulă de club. Și pentru că Stuff are iz de mare și de fugit de-acasă. Revin cu concluziile după concert 🙂 Care, în mod evident, nu au nicio legătură cu amanții și jucăriile din textul meu.

Până atunci vă las piesa asta – cândva, am plâns aproape cât un val când am ascultat-o – a fost atunci când am simțit că am fost jucărie, mai mult decât joacă. Între timp, mi-a rămas dragă și sinceră.

Să fiți cuminți până vineri seară 🙂

Escapade. Muzicale.

(pentru că există bucăți din cărți sau din viață pe care nu ai cum să le descrii, dar trebuie să le dai mai departe. în 2015, parte a procesului de a dărui ceea ce primesc frumos, revin escapadele din bucătărie. literare sau muzicale, după caz)

Visul meu desuet ancorat în concret. 

IMG_0001

Fraza asta s-a ițit în mințile mele crețe dis-de-dimineață între procesul de îndreptat părul și gurile de cafea cam prea fierbinte. Știam că nu-i a mea (m-oi pricepe eu la lipit cuvinte, dar se pricep alții cum eu nu o să pot nicicum). Mai știam că-i sigur dintr-un cântec, că așa cum a apărut ea a avut și-un minim de fond sonor. Singura problemă era că nu reușeam nicicum să-mi dau seama a cui e piesa și nici măcar domnul Google nu avea cum să mă ajute.

Pe la prânz am identificat vinovatul, pe numele lui Dragoș Boeru (căutam un articol de pe la începuturile blogului și am dat de numele lui și atunci s-au făcut legăturile). Și tot atunci mi-am luat din pauza de prânz vreo 20 de minute pentru a asculta în căști niște povești de-ale lui. Pe două dintre ele le găsiți mai jos.

Pe mine m-au dus undeva, la o plimbare mentală între Centrul Vechi și căminele din Grozăvești, acum vreo niște ani. La câteva întâlniri norocoase. La vise care au rămas închise sub cheie. La o vară cu mai multe vămi decât aș fi crezut vreodată. Vara când am crescut cel mai frumos, pentru că am învățat să spun ce cred și simt. Chiar dacă uneori asta a durut. Bineînțeles, poveștile s-au oprit la răspântii și încă își caută finalul. Până atunci, am mai crescut un pic, stăm mai mult cu picioarele pe pământ decât cu capul în nori, dar ne mai dăm să visăm.

Dragoș cântă povești. Și uneori e bine să te mai pierzi pe drumurile lor. Se recomandă consumul responsabil și gestionarea cu grijă a amintirilor. Sunt curioasă pe voi unde v-a purtat gândul cât le-ați ascultat 🙂

În rest, la polul opus de Noaptea albă se află Ziua Albastră. 

Fragmente de luni. Culese din Joia Păcătoșilor.

am promis că scriu o scrisoare. de fiecare dată când ajung la curaj, pierd prima frază. fără prima frază, scrisoarea se pierde și ea, aleargă după cuvinte, le atacă, le aruncă la întâmplarea. scrisoarea astea trebuie s-o scriu cu grijă și răbdare de om mare, care disecă cu în propriul trecut. nu e scrisoarea care să mă vindece, e cea în care o să-mi dau niște răspunsuri.

SAMSUNG CSC

oscilez periculos între tăceri și vorbit excesiv de mult și despre nimic. simt nevoia să trag de oamenii de lângă mine, până la epuizarea lor (sau a mea), să îi cert, să îi controlez, să văd, să simt, pentru ca mai apoi să fug într-un colț de pat, să închid telefonul și să mă cert cu ei în mintea mea. de cele mai multe ori, ei nici măcar nu știu că ne certăm, dar ce mai contează. îmi va trece, la finalul seriei de plecări-veniri-plecări unii vor rămâne, cei mai mulți vor concluziona că sunt nebună și mă vor lăsa în pace, pe unii îi voi fi sufocat cu atenția și mă vor ignora grațios, pe alții îi voi lăsa eu în spate, alături de unicul regret că le-am zâmbit cu o noapte mai mult decât trebuia.

SAMSUNG CSC

scriu. vorbesc. scriu. vorbesc. mă explic. mie. lui. lor. cititorilor. nu poți înțelege cât mă definesc cuvintele. cele pe care am timp să le caut, pe care le pot așeza pentru a îți spune povestea. ai impresia că pierd cea mai importantă parte din comunicare atunci când îți scriu. am impresia că mă vând prin cuvinte și uneori rămân goală de ele și mi-e teamă că o să vezi și o să râzi. din fericire, atunci am învățat să tac. am o teamă fundamentală de a îmi rosti cuvintele, pentru că sunt prea agitată, prea zbuciumată, și mi-e prea teamă să nu fugi dacă o să spun totul. așa că mă explic prin cuvinte scrise. la final râdem ca de o glumă bună. iar eu nu te mai cred.

SAMSUNG CSC

îmi e dor de liniște. de aceea liniște în care pot să mă lipesc cu spatele de calorifer, să respir adânc și să așez lumea pe rafturile ei, frumos ordonate și colorate. acele jumătăți de ore sau de zile în care timpul e doar al meu și doar pentru mine, și în care mă definesc. bucățile de timp în care mă pot deconstrui, fără teamă, mereu cu surpriza unu eu altfel. dar îmi e teamă azi de liniștea asta. pentru că are prea multe să-mi spună. pentru că sunt niște adevăruri pe care nu le pot trata cu la-la (cine a mers pe la concertele Alinei Manole înțelege). îmi e dor de aceea liniște pe care o aduce un moment de singurătate asumată, doar că azi oglinda arată mai mult însingurare, așa că mai bine mai stau un pic printre zgomote.

SAMSUNG CSC

plec. vin. vreau. iubesc. urăsc. de fapt, detest. îmi urlu independența. plâng fără de lacrimi atunci când nu mă ține de mână. sunt maniacă în a controla tot ceea ce se întâmplă cu mine și pe lângă mine. tu mă crezi și apoi te miri că sunt atât de instabilă când vine vorba de amoruri. și râzi (nu știu dacă sincer sau cinic, mai contează) când îți spun că eu mai cred în făt-frumos. apoi ne strângem de mâini, ne sărutăm, plecăm mai departe. tu, cu o bucată din mine. eu. pur și simplu.

SAMSUNG CSC

….

când o să mă fac mare o să știu exact ce vreau. și atunci totul o să fie mai simplu. până atunci, evadez din când în când în lumea altora, unde îmi pot trăi poveștile până la capăt, cu ură, și zâmbet, și râs și plâns, fără ca nimeni să știe cât din poveste e a mea, și cât e de pe scenă. la final, e un fel de terapie cam cum e cu textul acesta, care e despre mine dar doar pe alocuri 🙂

SAMSUNG CSC

Amintiri din Ziua de Mâine

Afis imagine - Festival de Folk, 2014Până la Ziua de Mâine mai e puțin. Am un strop de dor de ducă, niște planuri, programul festivalului în față, mașina echipată cu șoșoni de iarnă și un chef nebun să mă întorc acolo. Acolo unde e mereu o formă de Acasă.

De Ziua de Mâine am auzit prima dată acum câțiva ani. Vinovat a fost, fără doar și poate, prietenul Marius Matache. Care, după prima sa interacțiune cu Festivalul ne-a povestit minute în șir despre toate lucrurile bune, despre atmosfera mișto, despre publicul aparte. L-am crezut pe loc, și fără întrebări. Îl știu capabil de critică constructivă, și de a aprecia un lucru bun atunci când îl vede, mai ales când vorbim despre un domeniu care face parte din activitatea sa – de om care cântă, de om care întreține singurul site dedicat folkului din Ro (ForeverFolk, pentru cei ce nu știu : )

Am mers până acum la două ediții ale Festivalului – în 2011 și 2012. E puțin poate, și cu siguranță gradul de subiectivism în evaluarea Festivalului e foarte-foarte mare. Dar știu, încă după primele ore de Ziua de Mâine, că dacă ar fi să aleg un singur eveniment de folk la care să particip într-un an de zile, apoi aici aș veni.

Dacă deschid cutiile cu amintiri din colțurile lor de lumină, în cele cu eticheta Alba Iulia găsesc sute de culori și emoții. Aleg azi 10. Pentru cei 10 ani de festival. Ordinea e aleatorie.

Continuă lectura

Say ”Yes” to Mr. Jason Mraz

jm-1000x1000Dacă veți vrea vreodată să-mi faceți o bucurie muzicală, apoi vă spun de pe acum că tare-tare visez să ajung să-l văd pe domnul Jason Mraz live. Și acustic dacă se poate. Vă spun de pe acum că are concert pe  6 februarie în Amsterdam, în cazul în care nu știți ce să-mi luați de Crăciun 😀

Cu domnul acesta am avut o relație tare tumultuoasă: l-am descoperit întâmplător prin 2007 și mi-a plăcut, m-a exasperat prin 2009 cu I’m Yours, mi-am spus niște povești cu piesele lui, apoi nu l-am mai ascultat că erau prea dureroase povești, și apoi…în vară, m-am îndrăgostit de el iremediabil, din cauza albumului acustic Yes. Poveștile toate au rămas undeva, în spatele stării de bine pe care mi-o spune mereu și mereu domnul Mraz, despre încredere, iubiri și lumină. Albumul e bun pentru a contrabalansa cenușiul de afară, garantez pentru asta.

Într-una din nopțile mai mult albe din perioada trecută mi-am petrecut timpul citind niște interviuri cu acest domn, despre trecut, despre fundația lui, despre albumul acustic lansat în vară (cel de-al cincilea album), și pagini din jurnalul său online. Am descoperit un artist pentru care munca de a scrie și a compune are în spate dorința de a găsi un factor comun pentru fiecare individ,  un om pentru care a face Bine înseamnă a forma o fundație a cărei misiune este de a inspira schimba experiențele umane, un povestitor care se descrie nu numai prin ce cântă, ci inclusiv prin ceea ce arată – să citiți povestea de la coperta albumului Yes, o să înțelegeți mai multe 🙂

Mai jos câteva bucăți din ceea ce am citit și mi-a plăcut. Cu mici inserții muzicale – toate de pe albumul nou, le puteți da play dacă mergeți să citiți interviurile integrale 😀

Despre cum se scrie o piesă. 

That was probably the song that really opened my eyes and ears to it (na: despre I’m Yours e vorba) . That was the moment when I started to be more conscious of how and what I was writing — creating songs that are full of affirmations, celebrations, and optimistic views. Right at the end I ask, ‘Can any human get on board with this? Can anyone, from any nation, any demographic, can they as a human being feel the humanity in this song?’. I try not to make it about me specifically and keep in mind that it really is about what we as humans are feeling and going through. (sursă)

Despre scenă și tranziția scriitor-câtăreț. 

I’m always trying to get more comfortable onstage. I’m always trying to think about how to best use my time onstage so that my being there makes a difference in somebody’s life. I feel like I get a spiritual connection or a spiritual euphoria when I perform. Because of that, I’m always trying to improve—and also because I didn’t really enter the public forum with a whole lot of musical skill other than my singing and my ability to sort of bullshit. In essence, songwriting is kind of inventing: It’s making things up, it’s telling a story, it’s making something out of nothing. I found that I had to overcompensate. I had to create something: some story, some vocal thing, some distraction, some gimmick. Anything to cover up the fact that I’m not going to solo, I’m not going to shred, I’m not going to be this rippin’ musician onstage. But maybe I can tell a good story? Maybe I can write a good song? Or maybe I can sing the shit out of it? But yah, I’m aware that most people want to come to a show and just hear me sing. They wouldn’t give a shit what else is happening. We have considered that and that’s largely why I’ve asked to go back into theaters and small venues for this tour. I really want there to be a commitment to quality. (sursă)

Povestea din spatele coperții de la albumul Yes (total subiectiv, recunosc ca este albumul meu preferat 😀 )

There is much symbolism on the album cover as well, beginning with the 5 birds, representing RJ & I flying “like birds not of this earth;” a lyric from Beautiful Mess, a song we wrote together in 2007. The birds on the cover of YES! are flying in a (Roman Numeral) V-formation, representing this as a 5th album. Some birds are known to fly in a V-formation, and typically a male is out front, however, it is not he who is leading. His position is merely to make it easier for the women and children to fly. The women are in fact setting the pace. I loved this analogy for the band. My name may be on the cover, and I may be standing out front, but it is truly a collaborative effort and Raining Jane do set the pace with their unique sound.

Additionally, the birds are seen within a circle over a brilliant landscape. This represents the world within a world. The brilliant world that each of us have inside. A world that needs our attention very much, because in order to bring peace to the outer world, we must first experience & understand peace within. This is a common theme of the music of YES! (sursa)

Acesta fiind spuse, vă doresc un final de săptămână în care să descoperiți lucruri și oameni frumoși.