Iată o ocupație potrivită.

WP_20140417_01620140417161722”Vrea să zică ai fost și puțin îndrăgostită în acest timp! Iată o ocupație potrivită, care te absolvă de orice uitare; așa da! Și omenește, și literar e cred terapeutica cea mai salutară și care întreține în om o prospețime de poezie care înnobilează. Nu prea mult, firește; nu cu posibilitatea de dramă sau cu epilog ușor căzut în platitudinea cotidiană. Așa, puțin cam distant, cu un om puțin cam străin și care pleacă. Dacă te-aș fi văzut conducându-l la gară, ți-aș fi spus: Sînt sigur că va mai veni, dar iar se va duce. Asta e viața și, diletantic, nu e prea rea. E drept că femeile au și ele socoteli ceva mai precise și că judecata mea are peri albi nu numai pe la tâmple și aparențe de lichidări de conturi” – dintr-o scrisoare a domnului Lovinescu către doamna Cella Serghi

”Nu i-am pus iubirii condiții. Și dacă nu i-am cerut să dureze o veșnicie, e fiindcă nu știam că poate fi și altfel. Nu i-am cerut iubirii să fie binecuvântată, nu i-am cerut iubitului să se înfățișeze ca un mire care trece pragul casei cu mireasa în brațe. Am vrut o iubire care să mă poarte pe piscurile munților, pe crestele valurilor, în bătaia vânturilor. Nu o căsnicie și un soț bun mi-am dorit, nu afecțiune, ocrotire și liniște și, dacă nu le-am avut, e poate fiindcă nu am bănuit cât ne necesare îmi vor fi, dar, dacă le-aș fi avut – cine știe – poate că nu aș fi scris” – doamna Cella Serghi despre iubirile ei, cele care au fost, cele care ar fi putut, cele născute în jurul poveștii ei cu Camil Petrescu, în jurul prieteniei cu Mihail Sebastian, într-un mediu în care oamenii erau povești, iar astăzi ne-au devenit valori. Acele iubiri care au construit poveștile unor cărți care mi-au trasat linii prin suflet. Uneori, e bine să te întâlnești cu scriitorul dincolo de paginile sale, să îi afli parcursul, să îi ghicești îndoielile. Uneori, o parte din el devine o parte din tine, iar eu am rezonat tare mult cu paragraful de mai sus.

Cartea se numește Pe firul de păianjen al memoriei și a apărut la Polirom, în colecția Confesiuni. 

Piatra din imagine am găsit-o pe acolo unde se unesc două mări, în Danemarca. A fost un semn de bine. Astăzi stă la mine acasă, lângă alte bucăți de timp furat care îmi aduc aminte de întâmplările cu sens.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s