Echivoc – recomandare despre, din și cu teatru

Final de piesa si povesti cu publicul

Final de piesa si povesti cu publicul

Drumul din București în Giurgiu nu e lung. Cam o oră și un pic, dacă pleci la ore de vârf, cum am făcut noi. Teatrul e în centru. Dacă te rătăcești cel mai probabil oamenii nu vor putea să-ți spună unde e. Dar în cele din urmă îl găsești. Biletul e la preț de o cafea în Centru Vechi. Doar că în schimbul lui primești ceva mai mult. Sala are nume de crâșmă veche – Cafeneaua Actorilor . Mese, scaune, tot tacâmul. Scena e dezgolită, așa că preț de câteva clipe aproape te întrebi unde e decorul.

Pe scurt, am ajuns la o piesă despre care nu știam nimic. În afară că se numește Echivoc și e făcută după un text de Dumitru Solomon. Nu am fost avertizată că voi participa, de fapt, într-o piesă în care actorii joacă actori, în care măștile cad, în care până la urmă fiecare dintre cei prezenți se putea regăsi, pentru ca mai apoi să uite și să creadă că totul a fost o joacă.

Blonda. Pe numele ei de actriță Giulia Ionescu. Înaltă, subțire, cu ochelari pe vârful nasului. Dirijor de spectacol. Se bâlbâie, pare că vorbește cu spectatorii, nu prea ești decis dacă să o iei în serios sau nu, încă nu te-ai hotărât dacă a început piesa. Începi să te întrebi în ce spectacol ai nimerit. Oricum, râzi. Că e simpatică și prostuță. Sau cel puțin ăsta e rolul pe care îl joacă. E și extrem de agitată pe alocuri, vrea neapărat ca piesa să se desfășoare după un text prestabilit. În fiecare moment în care lucrurile par să se așeze în altă direcție ea e cea care dă semnul final. O luăm de la capăt. De fiecare dată, capătul e din perspectiva altcuiva. Prin prezența ei destul de sporadică în spectacol, devine cheie în acesta, purtând cu ea toate frustrările, întrebările și neînțelegerile. Ale celorlalte personaje și ale publicului.

El. Pe numele lui de actor Cristi Gheorghe (scurtă paranteză: e al treilea spectacol în care îl văd pe Cristi, în ultimul an și un pic și așa îmi place că este un actor care încă își caută rolurile, care crește o dată cu ele, care poartă cu fiecare nou personaj ceva din greutatea celor de dinainte). În piesă Cristi este Autorul. Atunci când vrea. Din când în când este Actorul care trebuie să joace Autorul și atunci ies scântei. Este Actorul plictisit să dea replici monotone, Actorul care e singur, Actorul care își caută înțelegerea de Om în ochii Publicului, doar că atunci este văzut, în mod evident…tot ca un Actor. De Cristi, în piesa asta, îți e pe rând milă, te face să râzi, te enervează (că-i ironic și cinic și poartă tricou cu Hamlet is dead), te pune un pic pe gânduri (mai ales atunci când se plimbă prin public și pune întrebări).

Ea. Pe numele ei de actriță Raluca Botez. În piesă, Raluca este Femeia. Cea care vrea să impresioneze Autorul. Sau Actorul, după caz. E nebună și efervescentă când intră în sală, în pași de dans. E plină de tupeu atunci când se apropie de El. E joaca-de-a-actrița atunci când recită Shakespeare. E imagine de durere atunci când recunoaște singurătatea. E naivă și frumoasă și poartă cu ea o inocență ce pare că o ține departe de fiecare, chiar dacă joacă mai mult printre public, decât pe scenă. Uneori, e aproape enervant de sinceră. La urma urmei, dramele unui actor sunt să și le poarte cu el, nu să le spună publicului, nu-i așa? În finalul piesei, Actrița se dezbracă de toate măștile și își asumă vulnerabilitatea. Iar lacrimile ei, atunci când își poartă mesajul dintre scenă spre capătul sălii au sensul regăsirii. Sau a frustrării de a căuta mereu. Cine pe cine joacă și de ce?

Trei oameni (plus cel de-al patrulea, în persoana Amaliei Olaru, regizorul piesei) care au sudat un fel de relație aparte în repetițiile lor departe de orașul agitat, în piesa acesta care e aparent fără temă, dar care – la final – e o piesă cu actori despre actori. Un fel de exercițiu de sinceritate, cu pretext de joacă, într-un spațiu formal. Am râs mult la piesa asta. Pentru că e extrem de vie. Pentru că fiecare din cei patru are un dram de nebunie. Am râs cinic, ironic, am râs de ei, sau de replicile lor ce păreau din filme. Și am trăit cu ei fiecare moment. Mi-a fost milă de ei, îmi venea să îi iau de mână și să îi liniștesc, să le spun că e bine și frumos ce se întâmplă.

Final. Patru oameni stau pe scenă și te privesc. Au în ochi sclipirea omului fericit că și-a mai văzut un proiect muncit dus la capăt și emoția artistului ce așteaptă un semn de validare. Trei actori, un regizor. Stau de vorbă cu publicul. Cel care a fost pus în fața unui spectacol jucat printre ei, în care au fost luați la întrebări (de către actori), în care s-au pus întrebări. Care e tema? E un spectacol în care poți să-ți găsești tu singur tema. Pentru că sunt sigură că un actor care a văzut piesa a receptat-o total diferit de mine, cea aterizată din corporație pe scaunul de spectator. Ceea ce știu sigur e că toți au simțit ceva. Și la urma urmei, teatrul – dincolo de sutele de tratate și de articole despre formă și fond – trebuie să nu uite să fie o formă de artă care transmite emoție. Iar în funcție de ceea ce a simțit fiecare, poate găsi și interpretarea a ceea ce a văzut. E cam atât de simplu.

Concluzie. Echivoc e o piesă ca o joacă, chiar dacă aparent este o joacă totală. Se dau jos măști, se etalează vulnerabilități, se iau peste picior stereotipii. N-ai cum să vezi piesa asta și să pleci așa, indiferent de la ea. Și da, mă bucur nespus că regia îi aparține unui om tare apropiat sufletului meu – tocmai pentru că știu că și pentru ea a fost o provocare. Tocmai pentru că pot măsura evoluția Amaliei, ca regizor, după gradele de emoție pe care le transmite prin povestea scenică. Echivoc e despre a reveni la întrebări simple și la abordări fără fațadă. La a trăi lucrurile așa cum apar. Cu bun și rău. Iar uneori, despre a ne asuma rolurile până la capăt.

Piesa se va mai juca la Giurgiu, puteți urmări pagina Amaliei pentru a vedea ce și când. Dacă mergeți până acolo și nu vă place piesa, promit că vă decontez banii de drum🙂 Da, cam atât de tare mi-a plăcut🙂

Până atunci, pe 18 octombrie, sunteți așteptați la o altă premieră, de data acesta la Teatrul Mignon. Amalia Olaru regizează Amalia respiră adânc – un spectacol , nu neapărat experimental, dar fragil , care vorbește despre om și căutările sale dinspre interior înspre lume, înspre ceilalți

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s