Ai o relație? Nu. Dar am atâtea începuturi…

Cumva, de la un punct încolo, viața mea (pe lângă oameni simpatici, plăceri din astea simple cum sunt urcatul pe munte sau plimbatul prin ploaie, cărți și alte bazaconii, și – aproape evident – job) se împarte în începuturi de relații.

Din alea de amor subit vorbesc aici, nu din altele, că din acelea profesionale vreau – nu vreau îmi câștig pâinea și banii pentru plăcerile de mai sus, iar prietenii îmi sunt cam aceeași de ani buni și nici nu simt nevoia să caut după alții. Care începuturi se schimbă și ele, după cum se schimbă tunsoarea celei care scrie. Adică un pic cam des pentru gustul meu, de altfel un om care visează echilibru și stabilitate pe toate fronturile atmosferice și emoționale.

Au fost începuturile fără început. Alea de imediat după ce am ieșit din fosta-cea-mai-lungă-relație-cu-potențial, când oricum cel de lângă mine putea să fie Făt-Frumos și să îmi aducă Luna (aia Pătrată, bineînțeles) în dar, că era cam degeaba. Bineînțeles, în capul meu era că îmi trecuse și că sunt bine mersi, dar făceam ce făceam și mă întorceam cu gândul la fostul. Așa că la fel de fără început cum au fost și-au găsit și sfârșitul. Din când în când, băieții din începuturile astea mi se ivesc în preajmă și râdem de atunci.

S-au strecurat printre ele, binișor, începuturile despre care știam sigur că vor rămâne acolo. Cele în care jocul miza mult mai mult decât potențialul rezultat. Uneori, am intrat în ele din nevoia de confirmare. Alteori, am intrat în ele pentru hazul nebun, pentru o seară cu vin bun și îmbrățișări aferente, și pentru că știam sigur că mai mult de atât nu o să fie (ne)voie.

Evident, au apărut pe parcurs, începuturile forțate. Că atunci când ai peste 25 de ani și ești singură, cu rude/prieteni/colegi care mai fac și nunți/botezuri, apoi sigur o să dai și de una-două pețitoare. Doar că săracele mele pețitoare și-au ales că joace din astea când eu eram în plin tratament pentru vindecarea spatelui și mai mult decât implicată în job, pentru că eram într-un început nou și greu. Așa că unii din domni au renunțat când i-am programat în agendă la zile bune după primul telefon, iar alții s-au pierdut pe drum. Vreo două începuturi tot au fost, dar unul dintre ele a fost atât de ratat, că am zis că nu-mi mai trebuie altădată.

Am ajuns, la 28 de ani, în punctul începuturilor gândite. Ieșirea se face programat, omul e ales după criterii pe care numai mintea mea creață le deslușește, am o idee despre ceea ce îmi doresc de la un om cu care să vreau să trec de un început. Dar…

am obosit.

Serios că da. Am trecut prin atâtea începuturi de…nimic că a ajuns să îmi fie teamă să mai ies la întâlniri. Asta după ce unul dintre stimabilii domni m-a întrebat dacă pot face copii la prima întâlnire (da, mă, pot – dar cel mai probabil nu cu tine🙂 ), iar un altul mi-a ținut un seminar întreg despre importanța economisirii la vârsta mea (cum adică, eu plec în vacanțe în loc să strâng bani pentru viitoarea-potențială-familie?) , pe fondul unui pahar de vin într-un local în care nu aș fi intrat dacă nu ar fi fost pe invitație. Unde mai pui că un bun amic îmi zice, dintr-o glumă ce s-a dovedit serioasă, că oricum domnii din prejma mea pot fi ușor speriați de mine (și pe bune, că urâtă tare nu sunt  și am un metru și-un stilou, adică nu prea sunt de speriat🙂 )

Adevărul e că îmi doresc un început din ăla banal. Cu plimbat în parc, și povestit, și tăvălit pe jos de râs. Nu vreau planuri cincinale, nu visez cum or să arate copiii noștri la prima întâlnire, nu vin cu o listă de chestii pe care trebuie musai să le ai ca să pot să îți acord o șansă. Vreau niște începuturi care să fie simpatice tocmai pentru că nu iau în calcul povestea cu ”și au trăit fericiți până…” , ci doar unele care să se repete frumos, în preajma aceluiași om, pentru ca nu cumva să cădeam în rutină și plictis.

Și încă mai cred că dacă închid ochii și îmi doresc tare-tare ca lucrurile din jurul meu să se așeze într-un anumit fel, or să o facă. Nu neapărat cum îmi doresc eu, ci așa cum îi va fi cel mai bine sufletului meu.

Așa că să curgă cu începuturi. Măcar așa om avea ce le povesti nepoților!🙂

(post generat de niște povești de seară, cu vin roze și lasagna pregătită cu drag🙂 o seară bună, frumoasă și simplă. pentru că până și în cele mai vechi prietenii există începuturi :) mulțumesc.) 

(sursă foto)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s