Scurt moment ”În parc”

Există o parte din finalul piesei lui Radu Iacoban (el a scris-o, el a regizat-o) în care cele cincizeci de minute de râsete și exacerbări comportamentale ce dau uneori în grotesc lasă loc pentru un moment de sinceritate absolută.

Nu a regizorului, nu a actorilor de pe scenă. Spectatorul se întâlnește cu el. Cu toate relațiile disfuncționale, viața trăită din ecranul telefonului și din râsete (pre)fabricate de statusuri de Facebook.

Mi se pare o găselniță deșteaptă și bine aruncată, într-un spectacol care – altfel – e despre cupluri de atunci și de acum, povești în care atenția la detaliu mi se pare cea mai importantă componentă. Mai ales că vorbim de o piesă cu doi actori și al cărei singur obiect de decor este o bancă pe o scenă.

Momentul de care vorbesc lasă personajele mimând dialogul, hainele își pierd din strălucirea de la prima scenă și ar putea (de)personaliza orice individ din sală, iar tavanul de la Godot este acoperit de sunetele insistente a zeci de telefoane.

E una din cele mai puternice reprezentări ale alienării care ne paște cu fiecare telefon pe care îl dăm, în detrimentul unei cafele și a unei povești față în față. Și durează 30 de secunde. Fără a fi agresivă, fără a te trage de mânecă, perfect logică în comedia la care asiști.

(pe lung vă scriu despre ce e piesa și cum am receptat-o, zilele următoare, în secțiunea de Nu e folk, dar ne place de pe ForeverFolk).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s