Printre picături

Am impresia că am uitat să scriu. Îmi e greu să deschid borcanul cu entuziasm și să găsesc resursele de a pune poveștile cap la cap. Sunt nemulțumită de faptul că nu am reușit să citesc destul în ultima vreme și mă sperie faptul că am intrat într-un fel de rutină în care nu mă simt confortabil, dar parcă nu am energia să trec peste ea.

Am dat vina pe lipsa Soarelui. Acum e senin și nu mai am pe cine să dau vina. Bine, aș putea da vina pe astenie, pe starea de agitație în care mă tot consum de câteva luni bune, pe chestiile noi de care mă lovesc zi de zi și pe care încerc să le asimilez.

Adevărul e că trăiesc de câteva luni bune frustrarea constantă de a nu putea schimba niște stări de fapt. Mi-aș dori un buton care să oprească totul, chiar dacă știu că o să mă doară atunci când o să fie așa.

Îmi e dor să o văd pe mamaie zâmbind. Pe mama fără cearcăne și fără colțurile gurii mereu încleștate, în încercarea de a se împărți în prea multe locuri. Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta și să îmi văd în continuare de viață, pentru a nu rămâne blocata în starea asta de nervi pe care ți-o lasă incapacitatea de a face ceva.

Dar acum câteva zile am spus ”La revedere” bunicului meu, un gest în care s-au strâns toate lacrimile pe care le-am strâns de la o vreme încoace. Cel mai dureros pe care l-am făcut, pentru că e prima dată când mă lovesc de pierderea cuiva apropiat.

E încă acolo, în pat, un copil în haine de om bătrân. Dar are privirea fixă și uneori nu ne mai recunoaște. Pentru a îmi fi mai ușor am decis că e timpul să accept. Că acel om nu are nimic în comun cu omul care m-a crescut, care mă lua după el la Obor și de la care am învățat despre încredere, principii, eleganța unei haine bine croite și dragul de muzică.

Pentru prima dată în ultima jumătate de an am plecat din casa bunicilor mei cu inima un pic împăcată. Știu că lucrurile nu se opresc aici. Că frustrările or să mai fie, pentru că e în firea noastră să ne dorim să îi protejăm pe cei dragi. Doar că mă lupt de acum, în fiecare zi, să accept starea acesta de lucruri așa cum e.

Inițial nu am vrut să scriu despre toate astea. Dar aveam nevoie să o fac, pentru că uneori, chiar și în cele mai frumoase povești, există momente de întrebări, de tristeți, de pierderi. Momentele care te transformă, atunci când nu le lași să te dărâme.

Din fericire, există în jurul meu o groază de oameni care mă fac să zâmbesc. Care mă pot scoate din rutină. Și care îmi aduc aminte constant să mă bucur de lucruri mici. Lor le mulțumesc pentru răbdare, pentru mâna întinsă și pentru că mă fac uneori să uit că sunt om mare, ci pot redeveni copil pentru câteva minute.

Și datorită lor voi reîncepe să scriu, să îmi aduc aminte de plăcerea de a spune o poveste. La final de drum, o să fie bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s