Lecții de cățărat (ep. 3)

Am articolul în draft de o săptămână. Trebuia să fie unul care să povestească despre toate lucrurile faine pe care le-am învățat în cele două luni și un pic de când merg la sala de cățărat (mai bine îi spun școala de cățărat, că uneori așa mă simt). Despre succes și depășirea unor limite, despre câteva aspecte tehnice și alte cele.

Doar că pe modelul socotelii de acasă ce nu se împacă cu aia din târg, a fost nevoie de o zi precum azi pentru a scrie. Nu despre zâmbete la cap de traseu, nu despre senzația că ai reușit ceva nou, nu despre felul în care corpul începe să se muleze la efort. Ci despre eșec. Despre momentul în care ai impresia că nu poți mai mult și te panichezi, pentru că vrei mai mult. Despre zilele când te gândești de ce ai început și mai ales, de ce să mergi mai departe, dacă oricum nu îți iese.

O zi ca azi în care lucrurile nu s-au legat. Dar nu așa, că nu s-au legat un pic. Nu s-au legat deloc. Picioarele mele au zis ca încă nu au destulă forță. Eu nu am avut destulă încredere. Nu mai știu care a fost primul NU care mi-a trecut prin cap. Când Doru mi-a spus am un target am fost sigură că o să ajung la capăt, pentru că experiența trecută spune că de obicei așa a fost. Doar că, după două încercări am ajuns în același punct: undeva departe de target și cu vreo 3 metri deasupra pământului. Asta e puțin, pentru cei care nu știu :))

Când am pus piciorul înapoi jos tremuram. Nu de oboseală, ci din cauza dezamăgirii pe care o simțeam. Știam ce pași aveam de făcut pentru a merge mai sus. Știam și că îi pot face. Niște oameni simpatici mă încurajau. Doar că nu am avut încredere. În piciorul stâng în care trebuia să mă ridic. În piciorul drept ce trebuia să rămână puțin în aer. În distanța de la mână la următoarea priză, pentru că brusc mi se părea că înălțimea mea e cel mai mare dezavantaj pe care îl dețin. Îmi venea să plâng. De nervi. Că eu așa știu să plâng, de nervi sau de bucurie, de tristețe pură din ce în ce mai rar.

Totul a durat vreo 30 de minute. Cu urcat, renunțat, pauze de respirat, umplut sacul cu dezamăgiri.

Și cam tot pentru atât timp mi s-a perindat prin minte ideea că da, poate e ceva ce îmi place, dar e ceva la care nu mă pricep și pentru care nu am niciun fel de înclinație (cu toate că vorba zice că specia umană e cățărătoare prin structură). Că poate am avut prea multă încredere în ce am realizat și că următorii pași sunt – de fapt – să mă limitez la asta, pentru că mai sus nu am unde merge. Pentru acele minute, am fost atât de supărată pe mine că tot entuziasmul celor două luni aproape s-a năruit.

Numai că, înainte de a pleca, Doru ne-a trimis la un traseu care îmi e cam tot atât de drag cum îți e sarea în ochi (da, da, nu aia din bucate :)) ). Unul cu prize mici și mov, făcut special pentru a ne mări un pic încrederea în picioarele din dotare (că instinctul când urci prima oară e să ai mai multă încredere în mâini, ceea ce se dovedește oarecum greșit). Și mi-am adus aminte cât de greu îmi fusese să-l urc cu o lună și un pic înainte. Și cât de tare mă speria ideea a îmi sprijini tot corpul pe o bucata de ceva (habar n-am din ce-s făcute prizele) mic-mic-mic de tot. Și că acum îl fac un pic mai ușor și fără a renunța până la capăt.

Mi-au trecut prin cap toate micile victorii personale obținute la sală. Cele cinci mișcări consecutive pentru coordonarea picioarelor și a bazinului (care se opreau mereu la 3). Primul traseu pe culori dus toți cei 14 metri. Primul traseu în care mi-am asigurat singură coarda.

Și ca să vezi…nici una nu a mers din prima. A fost nevoie de o încercare sau de mai multe. Dezamăgirea mea de azi nu a venit din faptul că nu am ajuns acolo unde îmi propusesem. Ci că m-am oprit de două ori în același punct. Și așa am învățat azi că uneori lecțiile cele mai bune le iei nu atunci când reușești ceva, ci atunci când nu iese. Când te cerți tu cu tine. Când îți distrugi cu propriile gânduri încrederea pe care (ghici ce? ) te-ai chinuit să o construiești zile în șir.  Iar cel mai ușor lucru în asemenea momente e să-ți spui că nu poți face mai mult și să renunți. Uitând că, pentru a ajunge în acel punct, a fost nevoie mai întâi să crești.

Cu siguranță, nu a fost cea mai plăcută lecție. Dar cu siguranță a fost printre cele mai utile. Pentru cățărat și pentru mine în general🙂

(arhivă de lecții: ep. 1, ep.2)

3 gânduri despre &8222;Lecții de cățărat (ep. 3)&8221;

  1. Și de multe ori înveți prin încercări repetate și când nu ceri ajutorul. Când cineva îți tot arată s-ar putea să nu îți intre în cap. Trebuie să te chinui tu :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s