Escalada. Primele lecții.

După o primă ședință care m-a convins că vreau să învăț mai mult, la începutul lui decembrie ne-am îndreptate cu nerăbdare pentru a începe cursurile. În prima fază opt, vom vedea mai apoi dacă mai avem nevoie.

Am mai scris pe aici și sunt conștientă că sunt unul dintre acei oameni care se entuziasmează extrem de repede, dar căruia entuziasmul îi dispare cam la fel de repede. Faptul că la două săptămâni distanță abia aștept cele două ore petrecute în sală e semn bun cu siguranță, faptul că de fiecare dată plec un pic mai fericită decât am ajuns e motiv suficient să îmi doresc să continui. Scopul ar fi ca în primăvară să pun în practică tot ce învăț acum pe o stâncă. Apoi, om mai vedea.

Motivul principal pentru care îmi place este faptul că te distanțează de orice pentru bucata de timp pe care o petreci urcând (sau încercând să urci). Am avut o perioadă destul de ciudată emoțional și oarecum instabilă, iar minutele în care singura concentrare este locul unde pui pasul următor și încercarea de a urca până la capătul panoului sunt unele la care nu aș renunța. Minute în care timpul oricum nu există, în care uneori trebuie să-ți aduci aminte să respiri, alteori să îți scuturi mâna, de cele mai multe ori să ai încredere în picioarele tale. Și provocarea de a merge mai departe, de a găsi o soluție în puzzle-ul de prize, respirația plină de satisfacție atunci când reușești un pas înainte.

Uneori, nu termini traseul. Din când în când, îi privești pe cei care fac traseele cu dificultate mare și îi admiri în gând și apoi te întrebi dacă tu ai putea măcar să urci pe cel de începători. Oboseala zilelor trecute se cumulează și începi să faci greșeli. Și mereu îți sună în cap o voce care îți aduce aminte că, atunci când urci, cel mai mare obstacol nu e lipsa unei prize, ci doar tu, spunându-ți că nu poți. Te grăbești să ajungi mai repede la final și obosești înainte de a începe greul. Și aceeași voce îți aduce aminte că fiecare pas trebuie măsurat luând în calcul următorii pași.

Dincolo de toate, senzația de bine și de încredere pe care o ai atunci când ai reușit.

Cam despre asta au fost primele mele lecții.

Și despre încrederea construită cu cel care e la capătul de jos al corzii, dar despre asta într-o postare viitoare.

Lecții mici, care mi-au făcut seri mai bune. Alături de oamenii mai mult decât simpatici care sunt acolo, o bună prietenă care mă însoțește în nebunia asta, un instructor mișto care ne ridică moralul chiar și atunci când noi suntem pe punctul de a renunța, oamenii din jur care nu judecă, ba chiar ne mai dau câte un sfat și ne fac să zâmbim.

O seară frumoasă vă doresc🙂

2 gânduri despre &8222;Escalada. Primele lecții.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s