Moment muzical. Confesiunea.

Este un concert despre care nu pot scrie prea multe. Am spus-o și atunci când am ieșit de acolo. E un concert pe care îl trăiești. Cu îndoială, patimă și lacrimi. Cu luciditatea în care realizezi că meriți totul pentru tine. Cu umorul care te salvează de la a deveni doar un alt cinic. Și apoi, cu maturitatea de a te bucura de fiecare altă întâlnire, de fiecare dimineață de luni, de fiecare ”te vreau”*. La urma urmei, cu acele bucăți de Timp pe care le-ai păstra în prezent continuu. E un drum-confesiune, cu adevăruri spuse doar pe jumătate, de Alina Manole și Raul Kusak.

Dacă l-aș fi întâlnit acum cinci ani, ar fi fost doar un concert. Cu un pianist minunat, cu o voce care rupe canoane și o poveste în care aș fi apreciat doar curajul autoarei de a se aduce în prim-plan. Culmea, cam acum cinci-șase ani am și ascultat-o pe Alina pentru prima dată. Ea și chitara și Niciodată înger. Și mi-a lăsat atunci doar mirarea unei stări pe care o simțeam venind de pe scenă, dar nu rezona cu mine. Încă visam în acele întâlniri unice care nu se frâng niciodată la mijloc de drum.

Joia Păcătoșilor, așa cum a ajuns la mine vineri seară, a fost însă un concert despre mine.  Și despre atâți alți oameni din jurul meu care au învățat, cu fiecare moment de recompunere în oglindă, că există întâlniri unice. Doar că ele pot avea în ele durerea pierderii, alegerea de a minți, sau gustul amar în care împarți pe cineva nu cu tine, ci cu altcineva.

A fost altfel. Nu pentru că nu știam piesele, ci pentru că Alina fără chitară e mult mai vulnerabilă. Iar pianul lui Raul îmbracă drumul păcătoșilor cu note pline, cu momente în care te pierzi între ele doar pentru a o lua de la capăt,

Un drum pe care e bine să-l faci, fie și pentru a îți aduce aminte că sunt unele emoții care nu se uită, ci doar să păstrează adânc, gata să iasă atunci când sunt provocate. Și asta, de fapt, nu e deloc un lucru rău, ci doar un motiv în plus să trăiești frumos.

Să mergeți să trăiți Joia Păcătoșilor alături de Alina Manole și Raul Kusak. Chiar dacă e într-o zi de vineri. Chiar dacă într-o toamnă gri. O să vă placă și o să plecați ca după un moment în care v-ați confesat cuiva care nu vă judecă. Pentru că – în schimbul cântecelor de pe scenă, al poveștilor, al zâmbetelor cu subînțeles – veți da poveștile voastre, adevărurile acelea pe care le-ați închis de mult și un trecut pe care doar acum îl poți privi cu ochi senini.

 * mi-a rămas printre gânduri ideea că ”te vreau” e o declarație mai frumoasă decât ”te iubesc”. ba chiar e cea mai frumoasă declarație. pentru că. ascultă piesa de mai jos și vei înțelege.

Un gând despre &8222;Moment muzical. Confesiunea.&8221;

  1. Regret că n-am avut ocazia să o văd în spectacol, dar am avut sansa de a o asculta la radio, în conversații, inclusiv despre Joia Păcătoșilor. După ce-i asculți vorbele, după ce-i urmărești șoaptele de pe blogul său, nici nu poți aștepta decât o mare victorie pentru sufletele celor ce au fost în sala de spectacol!
    Mă bucur pentru ea și pentru voi, norocoșilor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s