Don Quijote visând să fie o prințesă.

Dacă ar fi să aleg între o prințesă și Don Quijote, l-aș alege pe cel din urmă. Pentru că îmi e drag cu toate morile lui de vânt, imaginația mult prea bogată și încăpățânarea ce frizează absurdul. La urma urmei, cine mai visează azi să schimbe lumea prin acte cavalerești? Bine, eu mi-am dorit cândva să o schimb, și pe atunci eram ferm convinsă că pot deschide uși pe care nu le-a încercat nimeni înaintea mea. Doar că obosesc prea repede pentru a face asta. Unii au numit-o blazare, alții resemnare, eu doar te rog să nu o judeci. Morile de vânt care schimbă lumea sunt pentru alții.

Eu doar îmi fac timp să lupt cu morile mele. Alea construite din prejudecăți, nervi tociți, instabilitate emoțională. Sunt mori pentru tine, sunt uriașii mei. Sunt sigură că și tu le ai pe ale tale. Nu îmi doresc imaginea unui om care aleargă mereu pentru a salva ceva sau pe cineva. Nu am stofă de erou, fie el și unul de carton. Alerg destul pentru a mă salva pe mine. Am învățat, până acum, că la final de zi lumea poate fi mai bună dacă ai dăruit un zâmbet. Că marile schimbări încep cu gesturi mici. Și că nu-i luptă cu mori de vânt, ci cu uriașe resurse de egoism, să vrei să fi mai bun în fiecare zi.

Don Quijote mi-e, în ciuda unei asimetrii totale, extrem de aproape. Pentru că e încăpățânat. Pentru că nu vede niciodată limita la care e bine să spună stop, așa că de fiecare dată iese plin de vânătăi. Pentru că luptă pentru niște vise, pentru o iluzie născută din cărți, pentru o idee. Și niciodată pentru ceva concret. Și râd un pic ironic, pentru că întreaga mea viață de relații pare a fi fost străbătură de sindromul lui Don Quijote. Mereu am ales un principiu, în locul concretului, mereu am fost trasă de mânecă că o să pierd, mereu mi-am pus armura de carton emoțional și m-am aruncat înainte. Încercând să salvez niște relații care nu se vroiau salvate. La final, tot ceea ce am învățat (cu aplicatul e încă de muncă) e că morile de vânt ți le creezi, iar uriașii sunt parte din tine. Și că cea mai mare provocare e să vezi o victorie în faptul că nu poți câștiga mereu, iar și că e mai bine așa decât să-ți rupi toate oasele sentimentale. Pentru că fracturile se vindecă greu și mereu dor atunci când se schimbă vremea.

don quijote

Prințesele mi-au fost mereu antipatice. Am crescut înconjurată de băieți, cele mai mari distracții mi-au fost legate de cățăratul prin copaci sau pe garduri (spre marea teroare a bunicilor mei). Apoi cum…să stai așa…ca floarea în ghiveci și să aștepți să vină Făt-Frumos să te salveze. Când am crescut mai mare, mama m-a învățat să lupt pentru ceea ce vreau. Pentru dramul de timp liber pe care uneori îl pierd, în loc de a-l investi, pentru lucrurile pe care le vreau, pentru visele pe care știu că le pot materializa. În lumea mea, așteptarea nu e o opțiune, pentru că fiecare secundă pierdută te duce mai departe de un final pe care îl desenezi cu atenție. Și toate lucrurile astea merg foarte bine, atâta timp cât ele se rezumă la viața profesională sau la cea socială. Pentru că atunci când vine vorba de viața mea emoțional-relațională…

Ei bine…mi-aș dori să pot fi o prințesă, oricât de antipatică îmi e ea. Să vină cineva, să lupte cu toți zmeii și toate vrăjitoarele, și să mă găsească calmă și senină în turn, și nu cu nervii în pioneze și trăgând de păr isteric de la prea multă așteptare. Prințesa are ceea ce mie îmi lipsește: răbdare și credință. Ea știe că lucrurile or să fie bine. Că indiferent de obstacole, cineva va lupta pentru ea. Și nu înnebunește (cel puțin nu în poveștile mele) făcând asta, ci rămâne cu fruntea senină. Să ai liniște interioară atunci când în jurul tău e liniștea așteptării e un fel de stare ideală. Lupta prințesei e doar cu ea, în timp ce el lupta pentru amândoi. Și la final o găsește și o acceptă, fără zmei și vrăjitoare.

Și poate în lumea mea nu e loc nici pentru Don Quijote și nici prințesă nu o să învăț vreodată să fiu, ceea ce nu înseamnă că nu am voie să visez la finalul acela în care trăiesc fericiți...Momentan, în schimb, mă mulțumesc cu a trăi fericirea în porții mici și de a o căuta în fiecare zi.

2 gânduri despre &8222;Don Quijote visând să fie o prințesă.&8221;

  1. Cu cit mai calma si senina e printesa din poveste, cu atit s-ar putea sa sforaie mai tare. Ceea ce nu e chiar asa rau, ca ar putea-o gasi mai repede printul (unul mai surd, probabil). Don Quijote nu se recomanda, ca ar putea sa creada ca e zmeul vreun travestit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s