Scrisoare către Dan Stanca

(context: într-o idee creață de-a domnului Chinezu m-am înscris să citesc – și ulterior să jurizez- cele  cinci cărți nominalizate la ”Premiul Augustin Frățilă” de anul acesta. Cinci cărți într-o lună. Chiar și pentru mine, cititor pasionat, pare un pic mult. Mai ales că ar trebui să țin minte și ce mi-a plăcut la fiecare, și de ce aș vedea-o eu pe una mai degrabă decât pe alta cea care îi va aduce autorului 10000 de euro.  Și așa a venit ideea mea și mai creață de a scrie câte o scrisoare fiecăruia dintre cei cinci autori. Cu și despre părerile mele – total subiective și fără veleități de critic literar – legate de cărțile lor. Azi, Craii și morții a lui Dan Stanca.  Prima scrisoare a fost către Alina Nedelea)

Dragă domnule Dan Stanca,

Încep cu o scurtă precizare, esențială în felul în care am receptat și lecturat eu cartea dumneavoastră: nu am citit Craii de Curtea-Veche. Mi-a spus mai multă lume, cu mult înainte de a începe a citi cartea dumneavoastră, că e o carte care merită citită. Sau trebuie citită. Am încercat, de vreo două ori chiar, și-mi asum neputința de a înțelege limbajul lui Mateiu Caragiale. Neputință de care m-am lovit, implacabil, de câteva ori citindu-vă cartea. Diferența e că la a dumnevoastră am ajuns să ajung la ultima pagină.

Ori, tocmai plecând de la ceea ce spuneam în primul paragraf, apoi vă puteți da singur seama că pentru mine asemănările de nume dintre personajele celor două romane nu îmi spun nimic. Ba din contră, cititor sincer și fără veleități de critic literar (sunt prea multe cărți necitite și prea multe studii de interpretare care mă țin departe de zona aceasta), vă spun – la fel de sincer – m-au băgat un pic în ceață. Slavă zeilor internetici, în schimb, că la fiecare conexiune (și oricum sunt doar trei), am putut căuta ceva despre personaje. M-am enervat un pic, recunosc. Pe de altă parte, citind preponderent în metrou sau prin autobuz, personajele dumneavoastră au o viață de sine stătătoare și motivul căutărilor ulterioare a venit mai mult din curiozitate, decât din lipsa unei chei în a le putea desena mental. Ceea că e bine. 

Știți, mie nu îmi plac jurnaliștii de factura lui Horia. Dintr-o pură întâmplare, acum mai mulți ani, pe un drum de noapte prea lung și într-o cușetă care mirosea a spirt, m-am întâlnit cu un frate de-al lui. Domn care încerca să pară bine, cu cearcăne de fum și băutură, și care mi-a povestit (în timp ce încercam să-l ignor cu nasul într-o carte) despre cât de greu e să poți scrie cum dorești, și despre cum știe el cum au ajuns toți să dețină trustul x, sau y sau z…și că nu poate face nimic, că a căzut din grațiile zeilor jurnalistici. Mi s-a părut ireal omul din fața mea, iar eu – copil proaspăt aterizat de la mama de-acasă la București – nu puteam înțelege neam și pace cum te poate dărâma blazarea. Evident, am uitat de el și mi-am adus aminte undeva, pe la pagina 10. Atunci am știut, ca atunci când primești o palmă peste ochi, că Horia a existat, într-un fel sau altul. 

El și Craii decăzuți deodată, prea tineri pentru a dispărea brusc din peisaj și prea bătrâni pentru a putea întoarce în favoarea lor schimbarea unui regim pentru a cărui schimbare se rugau de ani de zile. Nu îi respect, nici măcar nu îmi e milă de ei. Nu îi pot înțelege. Nu pot înțelege oprirea timpului în loc și decăderea pe care o simți și o conștientizezi și totuși nu faci nimic pentru a o opri. Dar mă fascinează. De-asta am și avut răbdarea și nervii pentru a vă citi cartea până la capăt. Pentru că – oricât de antipatice și antagonice îmi par personajele dumneavoastră – au o poveste. Una cu care nu pot să rezonez (pentru că.), dar care mă fascinează. 

Acum, trebuie să vă spun și ce nu mi-a plăcut. Cartea dumneavoastră e inegală, domnule Stanca. Povestea Cavalerilor de Malta suprapusă sau amestecată cu povestea Crailor morți de București e – chiar dacă adeseori captivantă – extrem de obositor de urmărit. De la deconstrucțiile prin care vă treceți toate personajele, preponderent statice și disecate sec și cinic de Horia (la fel de sec și cinic disecat de dumneavoastră) la simbolurile, aglomerarea de culori și mistică din poveștile cavalerilor sunt câțiva ani lumină. Iar uneori e greu să urmărești, în paralel, două povești. Am simțit, nu o dată, că aș citi din două cărți. Ceea ce e un lucru bun uneori (atunci când simți nevoia – ca cititor – să schimbi o stare cu alta) și un lucru nu atât de bun în cazul cărții dumneavoastră – pentru că ambele povești sunt complexe și devin greu de suportat trecerile din una în alta. Plus că rămâi, din loc în loc, cu impresia că îți scapă un detaliu printre degete și de-asta nu le poți înțelege pe niciuna. 

Dar promit că -după ce termin de citit cărțile pentru Premiul Augustin Frațilă – mă apuc să citesc Craii de Curtea-Veche. Și apoi mă întorc la cartea dumneavoastră. Dincolo de cele câteva stări contradictorii pe care mi le-a dat (felicitări pentru asta, cred sincer că e greu să faci prin scris ca unui om să îi fie milă, silă, să râdă și să judece prin propriile puteri omul din carte), tot am impresia că mi-a scăpat ceva dintre degetele lecturii. 

Vă salut cu fraza care mi-a bântuit săptămâna ce a trecut de când am terminat cartea Când te apucă lehamitea de ficțiune, fii sigur că taman atunci ficțiunea se năpustește asupra ta…și vă doresc să nu vi se facă lehamite de scris. Vreodată.

O zi frumoasă,

Oana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s