Scrisoare către Alina Nedelea

(context: într-o idee creață de-a domnului Chinezu m-am înscris să citesc – și ulterior să jurizez- cele  cinci cărți nominalizate la ”Premiul Augustin Frățilă” de anul acesta. Cinci cărți într-o lună. Chiar și pentru mine, cititor pasionat, pare un pic mult. Mai ales că ar trebui să țin minte și ce mi-a plăcut la fiecare, și de ce aș vedea-o eu pe una mai degrabă decât pe alta cea care îi va aduce autorului 10000 de euro.  Și așa a venit ideea mea și mai creață de a scrie câte o scrisoare fiecăruia dintre cei cinci autori. Cu și despre părerile mele – total subiective și fără veleități de critic literar – legate de cărțile lor. Prima din serie – Șoseaua Cățelu 42, de Alina Nedelea)

Afis-promo-castigatoare-2013-Medium-620x885

Dragă Alina, 

(încep cu o paranteză, că și-așa am gândurile vraiște după ce am terminat de citit cartea ta. Poate ar trebui să-ți spun Stimată doamnă Nedelea, dar vezi tu – așa te-ai dezbrăcat de orice oficialisme în cartea ta că ar fi penibil să mă leg eu de ele).

Revenind – Dragă Alina,

Am terminat de citit cartea-povestea-jurnalul-confesiunea ta acum fix o oră. Între timp am pus o tavă de brioșe la copt și m-am tot gândit cum să-ți spun ce am de spus. În că nu am o formă finală, dar nu mai contează acum. Vezi tu, eu cred că ești o femeie nebună. Una din femeile acelea nebune pe care le iubești chiar dacă un trecut care îți ridică părul pe mâini, chiar dacă sunt impulsive până la cer și înapoi și mai ales dacă sunt la zeci de km depărtare de tine și nu ai cum să le cunoști. 

Mă gândeam să-ți caut poza pe net. Am renunțat. Mi-am creeat deja o imagine despre tine, și îmi place de ea așa cum o văd eu. Eu m-am născut în anul cu Cernobâlul. Așa că nu am stat la cozi și nici desene animate date la minut nu țin minte. Mi-am petrecut copilăria pe la bunici, și chiar dacă nu a fost neapărat copilăria din care să iasă un roman romanțios, m-am bucurat de o familie relativ normală (singurul eveniment memorabil fiind operația de apendicită de pe la 7-8 ani, cam în aceeași perioadă cu un divorț din care nu am înțeles nimic). Tocmai în contextul ăsta, cartea ta m-a bulversat cu totul (altă paranteză – între timp m-a mâncat, te-am căutat, și ți-am dat și like pe contul oficial de FB).

Atât de tare m-a prins povestea ta că ieri – când îmi picau ochii de somn – mă tot chinuiam să nu adorm, doar-doar să văd dacă ajungi la facultatea de teatru. Culmea e că – dincolo de toate momentele tale dureroase – nu mi-ai lăsat pe limbă un gust amar-dulceag cu iz de patetism. Confesiunea ta e atât de sinceră și brutală că nici milă nu a apucat să mi se facă de tine. Poate doar să mă întreb – din loc în loc – și acum ce o să facă nebuna asta? (iartă-mă, sunt sigură că mințile tale sunt la locul tău, dar cam așa păreai pe la 16-17 ani). 

Mi s-au dărâmat niște ziduri citind despre experiențele tale cu avorturile. Cele pe care – dintr-o prejudecată absurdă – am avut grijă mereu să le trec la categoria așa ceva nu e bine să se întâmple. Pentru că am înțeles ceva ce bănuiam de mult, dar nu a avut nimeni răbdare să-mi explice. Că făceau parte dintr-o normalitate-absurdă în care tinerii își petreceau zilele în nou instaurată democrație. Am plâns când a murit Maria. Și mi-am dat seama că fiecare are în viață o Medeea și o Laura și că e bine că e așa. Chiar și atunci când vrem să ne strângem cei mai buni prieteni de gât. 

Așa că, draga Alina, îți mulțumesc pentru sinceritate. Pentru curajul (care sunt sigură că ție îți pare ridicol) de a te lua singură peste picior, chiar și atunci când povestești despre încercarea ta de a deveni prostituată. Sau despre anii pierduți alergând în jurul ruletei. Despre demonstrația simplă că familiile normale sunt așa doar în limitele pe care vrem noi să le dăm, că există mereu o întrebare nepusă, un schelet în dulap care pare să sară repetitiv-obsesiv de acolo cu fiecare generație (la fel cum Alinele, Victorii sau Aurele se repetă din generație în generație). 

Și îți mai mulțumesc că nu ai ajuns o blazată patetică, gata să ne scoată lacrimile din ochii cu povestea ei (care de altfel e demnă de scos lacrimi din ochi), așa cum probabil ar fi făcut-o oricine altcineva. Și chiar dacă ești mai cinică pe alocuri decât îmi place mie, chiar dacă limbajul tău nu e cel care ține de licențele literare și chiar dacă spui niște adevăruri cu siguranță dureroase sub forma unei prezentări raționale, m-ai ținut alertă, mi-ai dat palme, m-ai făcut să te iubesc. 

Așa că, dragă Alina,

La final îți spun că…vezi tu, pe Șoseaua Cățelu 42 se poate naște o legendă. 

Te-am pupat,

Oana.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s