Provocări, ieșitul din zona de confort emoțional și zâmbete de duminică

changeCred că fiecare schimbare pe care o ai în față o poți privi din două perspective: aceea ce a vedea provocarea din față, sau aceea de a te opune. La nivel personal, cred că sunt la fel de ruptă între aceste două perspective pe cât sunt în general în ceea ce privește toată viața mea. Nu prea văd nuanțele intermediare, la fel cum nu prea știu să îmbrac un adevăr evident într-un răspuns extrem-diplomatic.

Profesional, îmi plac schimbările – iar în momentul în care simt plafonarea unui anumit tip de activitate caut fie să îi dau o altă formă, fie să o schimb. Nu m-am simțit niciodată confortabil în efectuarea unor activități repetitive, am tendința de a îmi pierde destul de repede răbdarea, și chiar dacă uneori e mai complicat să caut metode de a îmi îmbunătăți viața, prefer să fac asta decât să mă pierd printre detalii. Mizez de multe ori pe intuiție, înainte de a îmi demonstra că am dreptate, iar dacă nu îi pot răspunde nimănui sincer la întrebarea unde te vezi peste 5 ani? este doar pentru că sunt sigură că mai am o groază de lecții de învățat și direcții de schimbat.

 La urma urmei, am terminat un liceu cu specializarea matematică-informatică, am ajuns la filosofie unde am trecut de la ideea de studii europene la etică aplicată (și nu regret niciun moment alegerea), iar în timpul acesta am lucrat de la traduceri la făcut facturi. Ultima schimbare a fost acum 6 luni, următoarea o prezic peste încă vreo 6 (din nou, chestie de intuiție).

Singurul moment când am vrut să renunț la ceva a fost cel în care am vrut să renunț la blog (chiar dacă nu este o sursă de venit, e uneori sursă de hrană…culturală, și poate fi privit ca un job part-time). Chiar și atunci, nu am făcut asta pentru că cineva mi-a strecurat provocarea de a căuta poveștile din jur. Și atunci am știut că o dată ce găsești o poveste bună vrei să o dai mai departe. Pur și simplu. Asta a devenit pentru mine  un exercițiu de ieșit din zona de confort, pentru că a căuta povești presupune disponibilitatea de a le vedea, de a pune întrebări, de a aprecia chiar și atunci când gândurile tale sunt preocupate de supraviețuirea zilnică.

La nivel personal-emoțional situația este exact pe dos. Îmi știu zona de confort emoțional perfect definită iar șansele de  fi scoasă din ea țin de niște resorturi pe care cu greu aș putea să le definesc. Nu mă implic în relații (de orice fel ar fi ele) decât până acolo unde granița lor să nu-mi invadeze liniștea, am momente în care refuz să răspund la telefon și îmi împart zâmbetele echitabil, fără a desemna favoriți ai lor. Orice motiv de a îmi retrasa zonele unui asemenea confort emoțional devine motiv de panică. Îmi e foarte greu să exprim ceea ce simt (așa că de multe ori nu o fac). Uit de multe ori importanța de a spune Mulțumesc (și îmi pare sincer rău). Și spun prea rar Te iubesc oamenilor care ar merita să o audă (chiar dacă mă mint constat că e de ajuns să le demonstrez asta).

Zilele trecute am făcut un experiment. Am scris niște scrisori. Am trimis niște mesaje. Mi-am lăsat temerile, zâmbetele și mulțumirile să meargă către câțiva oameni. A fost un exercițiu complicat, pentru că m-a forțat să mă uit dincolo de oglindă, și să exprim ceea ce mie îmi părea a fi o evidență clară. Am folosit pixul și foaia ca terapie (bine, nu te gândi că mi-a venit mie această idee genială, am preluat-o dintr-o carte). Unele scrisori au ajuns la destinatari. Altele știu că nu le voi trimite, fie pentru că oamenii respectivi au plecat din viața mea, fie pentru că încă nu am ajuns atât de departe în a îmi depăși limitele.

Pentru două ore și mai bine, având în schimb vreo 10 coli scrie, mi-am permis să las emoțiile să se materializeze în cuvinte. Să ies din zona confortului în care toate lucrurile sunt rațional orânduite și în care fiecare zâmbet are un motiv bine definit. Mi-am permis să trăiesc emoții, știind că unele vor fi bine primite, altele vor face pe cineva să zâmbească, câteva vor stârni sprâncene ridicate.

La finalul zilei, am primit un răspuns. Nu neapărat cel pe care îl doream. Dar am găsit niște liniște care mi-a adus aminte că uneori e bine să nu mai încerci să-i salvezi pe cei din jur, ci să încerci să te salvezi pe tine. De singurul dușman veritabil pe care il ai: tot tu. Și uite așa, provocarea a devenit liniște. O să mai repet experiența, a fost frumos.

La urma urmei, ieșitul din zona de confort emoțional vine cu același riscuri ca și în zona profesională. Riscul de a greși, ca oamenii să interpreteze greșit ceea ce vrei să faci, sau de a te lovi de anumite ziduri. Doar că la final poți încă spune că ai făcut pe cineva să zâmbească, că ai descoperit ceva nou despre tine și că te vei trezi mâine știind sigur că oamenii sunt (încă) buni.

Să aveți o săptămână cu provocări duse la capăt și zâmbete fără măsură!

(sursă foto)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s