Un fel de La revedere

Nu mai știu exact când a ajuns Piky în curtea noastră. Cert e că eu eram încă prin școala primară, iar el era un ghemotoc de blană pufoasă. M-am supărat pe mamaie când l-a legat în lanț, dar ea era ceva mai supărată pe el pentru că îi alerga puii de găină prin curte. Uneori, îi și omora tot jucându-se cu ei. Cotețul a fost construit strategic, lângă bucătăria din spate. Dacă intrai în curte, sigur auzeai câinele lătrând (și avea un lătrat de ciobănesc, întotdeauna am crezut că are probleme de personalitate din punctul ăsta de vedere, el fiind de fapt mic și cu ochii plini de joacă). Și dacă ajungeai pe la ai mei prin curte oricum intrai prin spate, că ușa din față era deschisă extrem de rar pe atunci. Acum nu e mai deloc. Dădeai de Piky, sărind în lanț bezmetic și cerând porția de laude și afecțiune.

Mâncare primea destulă, de la mamaie. Și de la noi, care îl hrăneam pe ascuns de fiecare dacă când se uita la noi. A fost primul câine pe care l-am văzut mâncând cu poftă vișine, căpșuni și roșii. Se pare că roadele din grădina bunică-mii erau apreciate unanim de toată familia. Seara îi dădea drumul prin curte, pentru a își face porția de alergătură. Până într-o noapte când niște oameni au adus în centrul satului o haită de maidanezi. Iar viteazul nostru s-a gândit să se lupte cu el, ajutat de celalalt animal al casei (pisica). Și cum amândoi au ieșit destul de șifonați, s-a decretat statul în curte permanent.

Mi-am petrecut verile în prejma lui și a îmbătrânit alături de bunicii mei. De frate-miu s-a atașat de la primii pași pe care acesta i-a făcut spre el. Și a suportat vreun an și mai bine de tras de urechi, labe, băgat degete în ochi de dragul copilului. Dacă cumva îl supăra îi dădea o labă. Iar singurul moment agresiv pe care îl țin minte în toți acești ani e când a vrut să-l muște pe văr-miu. Dar asta doar pentru că cel din urmă s-a hotărât să îi ia castronul de mâncare din față exact când îi pusese mamaie mâncare în el. Cu hrana unui câine de la țară (care e hrănit exact atunci când e hrănită toată familia și atât) nu te joci.

Acum câțiva ani a făcut cataractă. Și câinele meu cu ochii negri și mici a ajuns să aibă ochii mereu în ceață. Ne știa când veneam, din ce în ce mai rar, la țară. Eu plecasem de acasă, frate-miu începuse antrenamentele la înot, toți eram prinși în viețile noastre. Și cu toate acestea, era mereu acolo, în spate, graniță între vița de vie și intrarea spre bucătăria care îmi ascunde poveștile copilăriei. Și în toți acești ani și-a păstrat obiceiul de a lătra după tine până te întorceai să vorbești cu el. Să-l mângâi un pic.

A început apoi să șchioapete, și în ultimele două ierni am crezut că nu va supraviețui. Iar noi am început să-l răsfățăm, așa cum faci cu copiii și bătrânii care au nevoie de un motiv de zâmbet. Mâncare luată de la magazinul de animale, pături suprapuse în cotețul mic din spatele casei, ceva mai multă libertate. În ultimele luni mamaie nu l-a mai ținut în lanț. Nu mai avea nici el putere să alerge prin curte, nici ea să mai crească pui de găină. Devenise un fel de umbră, care totuși venea spre noi de fiecare dată când ajungeam pe acolo, pentru porția de răsfăț.

Și la final a obosit. O dată cu el, s-a rupt o parte din copilăria mea. Așa cum s-au tot rupt bucăți din ea în ultimul an. Piky s-a dus în raiul câinilor, să alerge pui fără să-l certe nimeni. O să-mi fie dor de el ca de un prieten pe care îl vezi rar, dar care se bucură sincer de fiecare revedere. Și sper că a fost fericit lângă noi.

Picture 042

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s