Voi 5

Dragă Lia Bugnar, mare dreptate aveai când afirmai cele de mai jos:

Cred că oamenii nu mai au pregătirea să vadă un spectacol de Cehov, să zicem. Astfel de dramaturgi sunt mult prea tari pentru cât de mult ni s-a diluat nouă sângele…Şi atunci, vine Lia Bugnar cu povestioare după chipul şi asemănarea lor…Eu scriu teatru pentru că vreau să am împreună cu oamenii mei întâmplări din care să trăim… şi care ne fac şi mare plăcere şi, pe cât se poate, sunt şi iubite de public (sursa)

Vezi tu, când am ajuns la piesa Noi 4 eram așa, într-o stare anume. Adică mă bucuram de invitația la teatru, fără doar și poate, dar nici răbdare să citesc printre rânduri și gânduri de regizor nu prea aveam. Simțeam nevoia unei evadări imediate, una pe care teatrul mi-a oferit-o de atâtea ori. Și cam tot de atâtea ori mi-a refuzat-o, dar aici deja e o altă poveste. Atât eram de amețită încât, cu puțin timp înainte de începerea spectacolului, am ieșit până afară. La intrare, o tânără cu un top de dantelă neagră și o fustă sclipicioasă. M-am uitat la ea în fugă și m-am gândit…Doamne, cum de-o fi venit așa îmbrăcată. Mai apoi am realizat că era Ilinca Manolache. Semn clar că uneori e bine să te uiți de două ori la omul de lângă tine.

Noi 4Noi 4 e o poveste despre voi 5 (patru pe scenă – Maria Obretin, Ilinca Manolache, Lia Bugnar,Marius Manole, Dorina Chiriac în rol de regizor). Într-un punct oare care al poveștii – fie cea pe care actorii o interpretează, fie al repetiției în care ești un fel de martor-cheie, povestea devine a oricăruia. Cred că cel puțin o femeie (dacă nu toate) au fost în postura femeii senzuale și misterioase, care iubește un porc care o înșeală. Chiar dacă porcul e mic de statură, cu un început de chelie și un pic de burtică. Și probabil toți am avut momente în care am afirmat ceva cu zâmbetul pe buze, pentru ca – în realiate – să ne gândim la exact opusul frazei. Faptul că Maria și Ilinca le pun pe scenă în fața noastră e doar un plus de realitate. Spusă cu zâmbetul pe buze.

Noi 4 e un pretext de spectacol în spectacol. O poveste cu iz de telenovelă, spusă în cadrul unei repetiții. Actorii sunt personajele piesei sau sunt doar actorii. Uneori, e greu să mai faci diferența dacă cel care face o criză de nervi e personajul sau actorul. Ceea ce te duce cu gândul – imediat – la câte fețe poți juca în decurs de 10 minute. Dacă faci parte din Noi 4, vei vedea că multe. Momentul crizei de nervi și exploziei de personalitate a Mariei, urmată de plecarea lui Manole de pe scenă și de altă criză (cea a ratării unui spectacol și a momentului-cheie) venită din partea Ilincăi e de un haos absolut. Aproape că te întrebi dacă așa e spectacolul sau chiar se destramă piesa sub ochii tăi. Revenirea lui Manole te întoarce în piesa-telenovelă. Printre râsete și evadări, își face loc monologul unei copilării singuratice. Știi că e o scenă dintr-o piesă (aceea piesă cu buget redus la a cărei punere în scenă asiști) și, chiar și așa, taci. Înainte să ai lacrimile în colțul ochiului, realitatea revine.

Pe scurt avem așa: femeia căsătorită de mulți ani cu El (Victor – Manole). Cel mai minunat bărbat pentru Ea (Maria). El o înșeală pe Ea cu prietena cea mai bună (Ilinca). Aparent, există și o a treia Ea (Lia – Otilia). Cea de-a treia ea este, din punctul meu de vedere, elementul care face diferența între o telenovelă oarecare și o piesă pe care o îndrăgești. Personajul scos din canalele Bucureștiului (arată ca ele, vorbește ca ele) este mama pierdută. În piesa pe care o repetă actorii. Altfel, e doar personajul colorat care vede lucrurile în alb-negru și le prezintă ca atare. Acel personaj căruia îi ducem lipsa toți din când în când la nivel personal. Și care te face să râzi.

De ce e atât de important să râzi? Vezi tu, când Lia spune ceea ce am citat mai sus, avea dreptate. Ceea ce nu spune, dar o recunosc eu – ca spectator ne-avizat, dar iubitor de teatru – e că esența unei piese e să te facă să simți. Și că e mult mai ușor ca o piesă să te enerveze, să te facă să plângi sau să te arunce în tot felul de găuri negre, decât să te facă să râzi. Pentru a râde trebuie să ai curajul să te deschizi, să lași povestea să devină a ta. În Noi 4, la fel ca și în Șapte dintr-o lovitură (piesă văzută tot la Godot, la o zi distanță) râzi. Că râzi de situație, de realitate, ironic sau cu o lacrimă în colțul ochiului, e deja un detaliu nesemnificativ. Și apoi, când seara se încheie, pleci acasă.  Îți spui doar că oamenii din fața ta sunt un pic nebuni. Și îți dai seama, la colțul străzii, că poate nebunia lor e doar un joc firesc despre viața ta. Și râzi în continuare, firesc, fericit că ți-ai luat porția de evadare prin teatru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s